Sfântul Apostol Pavel s-a născut în Tarsul Ciliciei, localitate situată astăzi în partea de sud-est a Turciei. Părinţii săi erau iudei şi originari din orăşelul Giscala-Galileia de Nord, deveniţi ulterior cetăţeni romani, drept pe care apostolul l-a moştenit de la naştere (cf. Fapte 22, 28). Cel pe care îl cunoaştem sub numele latin de Paul s-a născut într-o cetate plină de tensiuni, în jurul anului 15 d.Hr. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că la uciderea cu pietre a Arhidiaconului Ştefan în anul 35-36 d.Hr., Pavel era tânăr.
Când a scris Epistola către Filimon, Sfântul Apostol Pavel era deja „bătrân” (cf. Filimon cap. 9). Înţelesul acestor citate arată că la uciderea Sfântului Arhidiacon Ştefan, Pavel nu putea fi un tânăr de 20-25 de ani, după cum nici la scrierea Epistolei către Filimon nu putea să fie de 75-80 de ani. Majoritatea cercetătorilor biblişti sunt de acord că Pavel era cu vreo 3-5 ani mai tânăr decât Mântuitorul Iisus Hristos. Nu vom şti niciodată numele de familie al Sfântului Apostol, nici măcar prenumele. El avea în fapt două nume: Saul şi Pavel. Saul, nume evreiesc, care înseamnă „cel dorit”, iar Pavel, nume roman, însemnând „cel mic”.
În cartea Faptele Sfinţilor Apostoli, ni se vorbeşte despre convertirea lui Pavel la creştinism şi despre activitatea lui misionară. Astfel, până la cap. 9, v. 9, el este numit Saul, iar de aici la sfârşitul cărţii este numit numai Pavel. Rânduiala era ca, în a opta zi după naştere, copilul de parte bărbătească să primească numele ebraic, iar în ziua următoare, în a noua zi, pe cel grecesc (eventual, cu un corespondent latinesc). Pavel nu era singur la părinţi, avea cel puţin o soră, căsătorită, care locuia în Ierusalim şi avea un fiu (Fapte 23, 12-22). Saul era „din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu după evrei, după lege fariseu” (cf. Filipeni 3, 5; Fapte. 23, 6), din părinţi farisei, tatăl său fiind înstărit (odată ce avea cetăţenie romană) şi făcea parte din partidul fariseilor, un grup destul de puternic pe scena politică şi religioasă din Palestina. O asemenea persoană păstra cu sârguinţă şi scrupulozitate poruncile şi legile lui Dumnezeu şi odată cu trecerea timpului le-a transmis şi fiului său.
Educaţia primară
La vârsta de 6 ani, Saul a frecventat o şcoală sinagogală, ataşată lângă clădirea sinagogii. Acolo, şcolarul, aşezat chiar pe pământ, cu tăbliţa de ceară pe genunchi şi cu stiletul în mână, învăţa istoria poporului său. Primii ani erau consacraţi în exclusivitate istoriei. La vârsta de 10 ani, începea cea de-a doua fază a educaţiei tânărului Saul, fiind instruit în „legea orală”. Aceasta datorită faptului că rabinii ridicaseră în jurul legii lui Dumnezeu un zid impregnat de tradiţii orale, de precepte şi de verificări subtile pe care le declarau la fel de obligatorii ca şi Decalogul. La fiecare pas pe care-l făcea, auzea de acum „Nu se poate! Să nu faci asta! Să nu atingi ceva!”. Această stare „sub Lege” ne ajută să îl înţelegem pe Pavel în următorii ani, în deprimarea sa spirituală şi bucuria pricinuită de mântuire, aşa cum o descrie în Epistola sa către Romani. Un principiu foarte sănătos şi cu totul modern era în mare cinste în faţa fariseilor. Era recomandat studiul Torei, adică al Legii, cu o ocupaţie profană. La o creştere bună numărau iudeii timpurilor acelora şi învăţarea unei meserii. În lumea veche nimeni nu punea atâta preţ pe munca corporală ca iudeul. Romanii şi grecii considerau munca corporală ca înjositoare pentru un bărbat liber, căutând să o pună în sarcina sclavilor. Toţi învăţaţii şi înţelepţii iudei stăpâneau câte o meserie. Hillel și Aquiba, de exemplu, erau tăietori de lemne. Numai la iudei întâlnim ideea sănătoasă că munca corporală trebuie ca atare onorată. De la ei aflăm proverbul: „Precum pasărea e făcută ca să zboare, aşa şi omul e născut ca să lucreze” (dr. Vasile Ghiorghiu, „Sfântul Apostol Pavel: Viaţa şi activitatea sa”, Cernăuţi, 1909, p. 36).
Deprinderea lucrului mâinilor
Pe vremea aceea, ţesutul pânzei pentru corturi era la Tars o adevărată industrie. Tânărul Saul a învăţat aşadar a ţese pânze de cort din păr de capre din Cilicia sau a coase la un loc pânze deja ţesute. Lucrând cu acest păr aspru de Cilicia, el se pregătea să devină un rabin. Nu putea prevedea că într-o zi nu va mai fi nevoie să presteze această muncă manuală. Născut într-un oraş precum Tarsul Ciliciei, într-o familie de farisei, Pavel avea un bagaj intelectual mare: limbajul, cultura şi mentalitatea erau ale unui „orăşean”. În acest oraş el a putut să primească şi să privească într-un vast orizont cultural-politic: cultura clasică, filosofia stoică, religiile păgâne, viaţa politică a Imperiului Roman, a statului în care s-a născut şi a altor popoare i-au dat o viziune globală despre lume şi viaţă. Nici în Tars nu lipseau şcolile de grad superior, majoritatea greceşti şi foarte frecventate, dar pe care tinerii israeliţi le ocoleau. Fariseii priveau cu suspiciune cultura elenă, amintindu-şi de cuvintele: „Blestemat să fie omul care creşte porci şi blestemat să fie cel care îl învaţă pe fiul său învăţătura grecilor”.
Singura soluţie rămânea Ierusalimul, şi tatăl s-a hotărât să-l trimită acolo, convins că a ales ce era mai bun pentru fiul său. Ar fi putut să-şi continue munca de ţesător; dar, învăţând, putea deveni învățător al Legii. Ar fi intrat astfel în rândul acelor înţelepţi care erau respectaţi de întregul popor, căci „regalitatea cere treizeci de calităţi, preoţia douăzeci şi patru, pe când Legea se dobândeşte cu patruzeci şi opt”.
