„Duminica Floriilor este pregustarea bucuriei pascale”

Se apropie pomenirea Pătimirilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos și Paștele nou duhovnicesc, „poarta veacului ce va să vină" și ni se vestește astăzi aceasta prin Lazăr, care se scoală din morți după patru zile, doar prin cuvântul şi porunca lui Dumnezeu. Chemarea lui Lazăr din întunericul mormântului devine temei de nădejde, ce se împlineşte prin Învierea Sa din morţi. Înşişi Adam şi Eva se bucură, cum zice cântarea: „Veseliţi-vă, Adame şi Eva, cu prorocii, că iată, Domnul se grăbeşte spre pătimire, ca să vă cheme pe voi".

Copiii cântă astăzi imnuri înaintea Domnului şi poporul lipsit de răutate Îl întâmpină pe Cel ce izbăveşte din moarte şi dăruieşte viaţă veşnică deopotrivă sufletelor şi trupurilor. Mulţimea de oameni devine crainic al minunii, prin fapte şi prin cuvinte. Dar fariseii şi cărturarii, spumegând de mânie împotriva Lui, voiesc să-L dea morţii. Ei erau nemulţumiţi, fiindcă Domnul îi vindeca pe cei bolnavi încă şi în zi de sâmbătă şi nu înţelegeau că Domnul este şi Domn al sâmbetei.

„Marta reprezintă virtutea făptuitoare, iar Maria, contemplația duhovnicească"

Cu șase zile înainte de Paști, când potrivit tradiției trebuia cumpărat mielul, Domnul vine în Betania şi cinează cu Lazăr, cu Maria și Marta și cu cei din jurul lor, respectând obiceiul și Legea. Lazăr „cel mort vreme de patru zile (şi înviat) se ospătează (acum) împreună cu Hristos în amintirea faptei Lui dumnezeiești". Marta, plină de râvnă, slujea ea însăși, arătându-și iubirea faţă de Hristos, iar Maria Îl ungea pe Domnul cu mir. Marta slujea tuturor, iar Maria numai lui Hristos Îi aducea cinste, fiindcă nu Îl vedea ca pe un simplu om, ci ca pe Dumnezeu (Sfântul Teofilact). Marta este chip al Vechiului Testament, iar Maria este chip al învățăturii evanghelice. Ea unge cu mir picioarele Domnului şi încăperea se umple „de mirosul mirului" (Ioan XII, 3), aşa cum învăţătura evanghelică a umplut tot pământul cu mireasma duhovnicească a lui Hristos. Marta reprezintă sinagoga iudeilor, care vrea să-L slujească pe Dumnezeu prin cele trupești, iar Maria reprezintă Biserica dintre neamuri, care Îi aduce lui Hristos „jertfe duhovnicești și credința binemirositoare". Maria aduce vasul cu mir, adică „măsura desăvârşită a credinţei" (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Şi noi, creştinii, fiindcă Hristos „a înviat" mintea noastră, ca odinioară pe Lazăr, să Îl primim în casa sufletului nostru şi să ne ospătăm „împreună cu Dânsul", ungându-I picioarele. Iar „picioarele" Sale sunt Apostolul şi Evanghelia, în care aflăm poruncile întru care trebuie să umblăm. Să-I aducem mir de mult preţ, adică felurimea faptelor noastre bune. Picioarele Domnului sunt şi fraţii noştri cei prea mici, prin care Hristos merge la uşa fiecăruia dintre noi, cerând cele de trebuinţă, şi pe ei avem datoria să îi „ungem" cu „mirul" milosteniei noastre.

Iuda vânzătorul, care era fur și răpitor al celor sfinte, luând din banii dăruiți lui Dumnezeu, „prihăneşte chipul cinstirii Domnului" şi o mustră pe femeia ce și-a arătat evlavia față de Hristos, ungându-I picioarele cu nard curat. Domnul nu a descoperit tuturor gândul lui Iuda, „pentru că nu voia să-l rușineze pe el, învățându-ne și pe noi ca îndelung să răbdăm pe unii ca aceștia" (Sf. Teofilact). Însă, în chip tainic, îl înfruntă pe Iuda şi aminteşte de „ziua îngropării" Sale, căci poate totuşi Iuda se va îndrepta. Hristos o apără pe femeie pentru ungerea cu mir, fiindcă ea, fără să știe iconomia, a făcut aceasta pentru „taina referitoare la înmormântarea Lui". Domnul ne arată că nimic nu este mai de preţ din cele pe care noi le putem oferi, decât evlavia faţă de El, iar „aducerea de daruri lui Dumnezeu este preferată înaintea darului făcut săracilor" (Sf. Chiril al Alexandriei).

„Când s-a apropiat Hristos, văzând cetatea (Ierusalimului), a plâns pentru ea"

„Mulțime mare de iudei" a venit atunci „nu numai pentru Iisus, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți" (Ioan XII, 9). Poporul lipsit de răutate devenise vestitor al Dumnezeirii Lui. Căpeteniile iudeilor voiau să desființeze orice dovadă a minunii, omorându-L pe Lazăr, ca mulțimea să nu-L mai caute pe Iisus.

Iisus „vine" în Ierusalim (Ioan XII, 12). În acele zile, cetatea era plină de oameni, care veniseră de pretutindeni ca să sărbătorească Paştele. Domnul poruncește ucenicilor Săi să meargă în satul dinaintea lor și să-I aducă de acolo „o asină legată și un mânz" (Matei XXI, 2). Nici unul dintre acei oameni, poate săraci, nu se împotrivește, când li se iau vitele lor, spunându-li-se că Domnul are trebuință de ele. Prin aceasta, Hristos ne învață și pe noi să-I dăm de bunăvoie ceea ce El ne cere, chiar de ne-ar porunci să ne dăm și sufletele (Sf. Ioan Gură de Aur).

Acum se împlinesc cele spuse de Zaharia pentru Domnul (IX, 9): „Bucură-te foarte, fiica Sionului..., că iată împăratul tău vine... smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei". Împăratul Hristos nu vine ca un stăpân obişnuit, cu trăsuri, nu are nevoie de gărzi. „Şedea pe asin, ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi" (Sf. Luca al Crimeei). De ce? „Când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Vor veni zile peste tine (Ierusalime), când duşmanii tăi... te vor face una cu pământul" (Luca XIX, 41 şi urm.). Cine a mai auzit, în istoria omenirii, ca un împărat să intre călare pe mânzul unei asine, un dobitoc pe care Legea îl socotea necurat (Levitic XI)? Dar acest animal neînsemnat arată „Biserica și poporul cel nou, care... a ajuns curat, după ce a șezut Iisus pe El". De asină venea legat, dar nesilit, mânzul ei, așa cum prin Apostoli am fost aduși și noi, neamurile, cu ușurință alături de Hristos (Sf. Ioan Gură de Aur). Împlinind prorocia, Hristos ne învață că trebuie să ne mărginim strict la cele ce ne sunt de trebuință. El nu s-a născut într-o casă strălucită, ci într-o peşteră şi s-a îmbrăcat în haine obișnuite și în toate a arătat modestie.

„Osana!"

Mulțimea oamenilor nu Îl mai socotea pe El un simplu proroc. De aceea, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit în întâmpinarea Lui. Și și-au întins pe jos veșmintele lor, lucru care închipuie biruinţa asupra morții. Şi noi să ne închinăm patimii Sale mântuitoare şi sfintei Sale Învieri. „Osana!" (Ioan XII, 13) este imnul înălțat lui Dumnezeu. Cuvintele „întru cei de sus" arată că El era slăvit nu numai pe pământ şi de către oameni, ci și de către îngeri (Sf. Grigorie Palama). Acei oameni Îl mărturiseau ca fiind Dumnezeu. Iisus vine „întru numele Domnului", căci El zice: „Eu am venit întru numele Tatălui Meu" (Ioan V, 43). Insuflați fiind de Duhul Sfânt, oamenii Îi înălțau acest imn desăvârșit. Mulțimea Îi aducea ramuri de finic, care era un copac înalt, greu de urcat, cu spini și crengi, ai cărui muguri albi se află în vârf. Ramurile acestea de finic se ofereau celor care ieşeau biruitori în lupte. „Întru acest chip și cel ce se silește spre cunoștința Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, o va afla pe aceasta aspră și cu anevoie de suit". Dar după ce va ajunge la înălţimea cunoştinţei, va descoperi pe cele necunoscute „ca pe nişte muguri prea albi de finic" (Sf. Teofilact).

„Ramurile de finic sunt semnul biruinţei asupra morţii"

Astăzi, Mirele vine șezând pe mânz ca pe tron. Să ne grăbim și noi să-I venim în întâmpinare, alergând cu bucurie la această sărbătoare. Să deschidem Împăratului ușile sufletelor noastre. „Să așternem veșmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru și dorințele acestuia, înaintea Duhului" (Sf. Grigorie Palama). Ieri, Hristos-Viața dăruia lui Lazăr viață, iar astăzi El merge la moarte. „Ieri a dezlegat giulgiurile" lui Lazăr, iar astăzi se duce de bunăvoie să fie înfășurat în giulgiuri (Epifanie al Ciprului). Cântările Bisericii tresaltă de bucurie și ne cheamă să ne veselim într-un glas, întinzând îna­intea lui Hristos hainele noastre de fapte duhovniceşti. Odinioară, în această zi, candidaţilor la primirea Botezului li se da să înveţe Simbolul credinţei. Legătura dintre Taina Botezului şi sărbătoarea Floriilor este exprimată de cuvintele: „Îngropându-ne împreună cu Tine prin Botez, Hristoase Dumnezeul nostru, vieţii celei fără de moarte ne-ai învrednicit cu Învierea Ta" (troparul Utreniei praznicului). După un obicei vechi, astăzi se aduc în biserică ramuri de salcie, care sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor ca să ne readucă aminte de Intrarea Domnului în Ierusalim şi de întâmpinarea Sa cu acele ramuri de finic.

Cel ce intră în Ierusalim este Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. „Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună fără de început şi împreună vecuitor, a venit astăzi în cetatea Ierusalimului, spre care heruvimii nu se pot uita de frică" (Triodul). Iar lauda celor care Îl întâmpină este ecoul uman al slavei pe care puterile îngereşti I-o înalţă.

„Astăzi Hristos, Crinul Cel cu adevărat înfloritor, se arată tuturor"

Intrarea în Ierusalim se face în aceeaşi zi în care erau aleşi mieii pentru Paşti, ca să se dovedească prin aceasta că El este Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii. Dacă la Naşterea Sa au fost ucişi ca la 14.000 de prunci, acum Hristos Însuşi se răstigneşte, pentru ca asupra noastră să nu se mai pornească sabia vrăjmaşului. Intrarea Domnului în Ierusalim simbolizează intrarea Domnului în cetatea inimii noastre, în cetatea sufletului fiecărui credincios. De aceea, purtăm ca pruncii „semnele biruinţei" (troparul praznicului), „ca să ne învrednicim făcătoarei de viaţă Învierii celei de a treia zi" (Binecuvântarea salciei). Ziua aceasta ne învaţă că, într-o lume în care smerenia este o floare rară, temeiul smereniei creştine este însăşi smerenia lui Hristos, care pentru noi „a sărăcit ca un străin" (Triodul). Fiul lui Dumnezeu se face „adânc de smerenie", rabdă toate pentru noi, măcar că ne înstrăinăm de El în fiecare zi. Astăzi este sărbătoarea florilor. De aceea și noi, „cei înfloriți de cu primăvară în curțile Sale" suntem în sărbătoare. Sărbătorește împreună cu noi toată Biserica lui Hristos și „dănțuiește duhovnicește". Cei de demult și-au pus hainele lor îna­intea lui Hristos, iar noi, văzându-L pe Acesta în chipul celor săraci, să nu-L mai alungăm, ci să-L cercetăm cu dragoste. Să nu fim ca iudeii, care strigau: Să fie răstignit! Ci precum copiii care cântau: Osana! Să devenim copii cuvântători de Dumnezeu, ca să intrăm și noi în Ierusalimul cel de sus. Amin!