Educaţia religioasă, resort al spiritului românesc

Descoperirea valorilor perene în viaţa şi existenţa poporului român a fost marcată permanent de necesitatea unei educaţii religioase. Marii cărturari ai neamului nostru şi-au centrat capodoperele în planul înţelepciunii dumnezeieşti, socotind, cu smerenie, că „tot darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus sunt pogorâte de la Tine, Părintele Luminilor”.

În contextul ultimelor încercări seculare din planul educaţional, religia ca disciplină s-a dorit a fi înlăturată din planul de învăţământ al şcolii româneşti prin solicitarea facultativă a acesteia. Printr-o simplă foaie de hârtie s-a dorit să se înlăture cele mai însemnate valori ale educaţiei tradiţionale, căutând astfel să rupă definitiv ancestrala legătură a axei Biserică - Familie – Şcoală. Militanţii noului trend secular au mers până la invocarea spiritului de „libertate”, iscodind litera legii pentru a găsi calea spre o educaţie fără conţinut religios. Pentru unii ca aceştia valorile sacre de credinţă, iubire, jertfelnicie, dragoste de neam şi de ţară ar fi trebuit aşezate sub dominanta etică a autonomiei raţionale, liber-cugetătoare şi steril religioasă. Fără doar şi poate că glasul celor încă pătrunşi de iubirea lui Hristos, a celor care n-au uitat totuşi că neamul nostru clocoteşte ontologic în spiritul ortodox, s-a ridicat acoperind himerele vremii. Ora de religie a rămas în şcoală printr-un covârşitor aviz favorabil la „referendumul adeziunilor scrise”. După furtună rămân însă dezordinea şi dezolarea pe alocuri, întrebările care-şi cer răspuns şi datoriile ce neîntârziat trebuie împlinite.

Educaţie în conştiinţa dragostei dumnezeieşti

Iată de ce acum, la început de an şcolar, sunt mulţi care se întreabă sec: religia încotro? sau până când? Ei bine, la asemenea provocări răspunsul rămâne litera Scripturii: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 30-31). Dar, pe de altă parte, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Cor. 10, 12). Suntem aşadar la vremea mărturisirii şi apologia noastră trebuie să fie una a propriului exemplu. De aceea, siguranţa faptului că în fiinţa neamului nostru arde neîncetat flacăra credinţei ortodoxe, a acestui adevăr, este dat de realitatea întâlnirii cu Hristos în viaţa de dincolo, întâlnire pentru care creştinismul nostru s-a pregătit neîntrerupt. „Ce sentiment al zădărniciei poate susţine atâta desprindere de lucruri, chiar şi la stăpânitori?“ se întreabă Constantin Noica. `Fireşte, e în joc toată perspectiva aruncată de creştinism asupra lumilor: cea de aici nu e nimic faţă de cea de dincolo, pentru că există cea de dincolo. Dar, independent de certitudinile orbitoare de dincolo, deci independent de sentimentul religios, o conştiinţă care proclamă zădărnicia lumii percepe direct nesiguranţele şi prăbuşirile lumii acesteia... Şi totuşi, cu aceste lucruri amăgitoare ale lumii, «cu praful înaintea văzului», trebuie găsită o împăcare. Cum? Pe ce registru? Uneori problema apare limpede ca problemă. Dar, alteori, îţi dai seama că împăcarea s-a făcut pe nesimţite, şi conştiinţa aceea tragică îşi găseşte echilibrul, sens de acţiune şi chiar seninătate, într-o lume a nestatorniciei şi amăgirii” (Constantin Noica, `Pagini despre sufletul românesc~, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, pp. 48-49).

„Dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii”

Cu siguranţă această împăcare trebuie căutată şi astăzi. Epoca calculatorului şi a telefonului mobil nu a şters şi nicidecum nu va putea şterge, oricât ar dori unii, pecetea creştină a neamului românesc şi dorul său după veşnicie. Pentru asemenea lucruri trebuie însă să ne pregătim noi şi generaţiile următoare prin educaţie religioasă, prin promovarea permanentă a valorilor perene. Nimeni şi nimic nu ne va opri atunci zborul spre ceruri, bine ştiind că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu”. De aceea, acum, la ceasul porţilor deschise, să ne aducem aminte de „Testamentul” plin de înţelepciune pe care Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, l-a lăsat fiului său Teodosie, şi el odinioară învăţăcel întru cele ale vieţii. „Să fii blând şi nepizmăreţ, îi spune el; râsul şi glumele să nu intre în inimile noastre; păzeşte-ţi ochii şi inima; smereşte-te... Pe toate acestea nu le vei putea socoti, dacă nu vei face cu dreptate lucrurile lui Dumnezeu. Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu” (fragment din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”).