Hramul Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana și-a deschis porțile pentru un număr mare de credincioși în ziua de prăznuire a Sfântului Cuvios Nicodim, ctitorul străvechiului aşezământ monahal. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie de hram a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi.

Ca în fiecare an, în prima zi după praznicul Naşterii Domnului, paşii a sute de pelerini din întreaga ţară caută spre Mănăstirea Tismana, unde aduc cinstire Sfântului Cuvios Nicodim. Aşa se face că, şi săptămâna aceasta, străvechea vatră călugărească din inima Gorjului a îmbrăcat veşmântul de sărbătoare, spre cinstea şi pomenirea întemeietorului monahismului din Oltenia. Bucuria prăznuirii a fost sporită de prezenţa IPS Părinte Irineu, care a luat parte mai întâi la rânduiala Vecerniei unită cu Litia şi Privegherea, săvârşite luni-seară. A doua zi, dis-de-dimineaţă, toaca Sfântului Nicodim a vestit începutul slujbei euharistice săvârşite tot de IPS Părinte Mitropolit, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

„Dumnezeu a lucrat în mod desăvârşit prin Sfântul Nicodim”

În cuvântul de învăţătură, rostit la sfârşitul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Olteniei a vorbit despre însemnătatea soteriologică a praznicului Naşterii Domnului. „Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume este în primul rând de a ne împăca pe noi oamenii cu Tatăl cel Ceresc, de a preface firea noastră cea căzută sub stricăciune şi descompunere, de a dobândi iarăşi intrarea în Raiul cel pierdut de strămoşii noştri Adam şi Eva prin ridicarea tuturor din pântecele iadului. Într-un cuvânt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din iubirea Sa negrăită pentru noi. Spunem că El a venit pentru că ne-a iubit şi ne iubeşte în continuare. Prin urmare, nu păcatul este acela care a determinat bunătatea lui Dumnezeu să vină în lume, ci iubirea Lui cea negrăită, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul, că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a trimis pe Fiul Său să Se facă Om, să Se răstignească şi să învieze, ridicându-ne pe toţi din moarte la viaţă. Timpul pe care Dumnezeu l-a ales este, pe de o parte, acela al conştientizării lumii de necesitatea mântuirii. Din partea lui Dumnezeu, pe de altă parte, este timpul în care cererea omului a fost mai adâncă şi mai profundă pentru că răutatea atât de mult cuprinsese firea umană, încât prin orice clipă de întârziere a iubirii lui Dumnezeu ar fi fost pusă în pericol existenţa însăşi. Aşadar, dacă Dumnezeu ar fi întârziat trimiterea Fiului Său în lume, spunem aceasta numai ipotetic, omul ar fi ajuns iarăşi în neexistenţa din care a fost luat. Aşa se face că Dumnezeu a pregătit venirea Sa «în multe feluri şi în multe chipuri», după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel”, a spus IPS Părinte Irineu. Gândul Părintelui Mitropolit s-a îndreptat, de asemenea, şi către Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, arătând astfel că „Dumnezeu a lucrat în mod desăvârşit printr-însul, fiind legat întru totul de Naşterea Mântuitorului Hristos. El este legat de acest moment cosmic prin care Dumnezeu deschide larg capacitatea existenţei spre fericire, spre viaţă. De aceea, gândind la aleasa vieţuire a Sfântului Nicodim, constatăm faptul că nu mai există o întoarcere la lucrurile pământeşti într-o ciclicitate efemeră, ci o direcţie precisă spre Mântuitorul Hristos, care spune lămurit: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa»”, a conchis IPS Irineu.

După Sfânta Liturghie, IPS Părinte Irineu, înconjurat de preoţi şi de diaconi, a mers în faţa bisericii, unde a săvârşit Sfinţirea cea mică a apei. De aici, în fruntea cinului monahal, a clerului şi a poporului dreptcredincios, Mitropolitul Olteniei a ocolit sfântul locaş în răsunetul cântărilor bizantine interpretate de membrii Grupului psaltic „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” al Catedralei Mitropolitane din Craiova.

Sfântul Nicodim de la Tismana, arc peste timp

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi, la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele. În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa. În anul 1364, el trece în Ţara Românească şi se aşază pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi al sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare”, pe care o sfinţeşte în anul 1369.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377 şi 1378. Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Tot aici a întemeiat o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.