Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor”, compusă în anul 332. Din această lucrare reiese că Înălțarea Domnului era sărbătorită în acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.
Înălţarea lui Hristos întru slava şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii Lui. Prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere, El a îndumnezeit treptat firea omenească pe care a asumat-o, dar prin Înălţare a transfigurat-o pe deplin. Datorită transfigurării supreme a trupului Său, Hristos poate deveni interior celor care cred în El. Înălţarea Domnului nu înseamnă retragerea Sa din creație, pentru că El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfântul Duh. Înălţarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu Se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.
Hristos prin Înălțarea Sa nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale și putere, ca omul să ajungă la această stare. El șade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar și locuiește în inima celor care-L iubesc. Așa putem înțelege paradoxul: Hristos este înălțat și în drum spre înălțare cu fiecare dintre noi.
Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 și 2001, sărbătoarea Înălțării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor și sărbătoare națională bisericească. În această zi, în toate bisericile din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului.
Pentru Biserică, prin Înviere şi Înălțare a început să răsară o nouă epocă, veacul viitorului şi al restabilirii eshatologice în slava lui Dumnezeu, de vreme ce prin aceste evenimente nu avem numai o „suire” a lui Hristos la putere şi la slavă, ci şi o „suire” a omului la deplinătatea soteriologică şi eshatologică. Cei care acceptă credinţa în Înviere şi Înălţare sunt întorşi cu faţa către viitor şi către venirea din nou a lui Hristos. (Pr. Florin Vânătoru)
