Liturghie arhierească la Mănăstirea Strâmba-Jiu

În Duminica a 10-a după Rusalii, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în mijlocul obştii monahale de la Mănăstirea „Sfânta Treime” - Strâmba-Jiu, în judeţul Gorj. În cuvântul de învăţătură de la finele slujbei, Înaltpreasfinția Sa a tâlcuit pericopa evanghelică de la Matei, capitolul 17, versetele 14-23, despre minunea „Vindecării copilului lunatic”.

Numeroşi credincioşi gorjeni au luat parte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, săvârşită de IPS Părinte Mitropolit Irineu în străvechea vatră monahală de la Strâmba-Jiu. Aici, în paraclisul cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, Părintele Mitropolit a săvârşit slujba euharistică, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. 

„Cel mai rău lucru pentru un părinte este atunci când suferă copilul său”

În cuvântul de învăţătură, rostit la finele slujbei, Mitropolitul Olteniei a tâlcuit pericopa evanghelică din cea de a 10-a duminică după Rusalii, închinată `vindecării copilului lunatic”. În acest sens, IPS Irineu a subliniat faptul că, în legătură cu starea de cădere primordială, păcatul s-a adâncit în constituţia firii omeneşti, atrăgând după sine suferinţa extremă şi posedarea demonică. Exemplul copilului lunatic este unul grăitor în acest sens, arătând totodată puterea credinţei şi minunea vindecării împlinită de Mântuitorul Hristos. „După ce a coborât de pe Muntele Taborului, Mântuitorul Hristos a întâlnit un bărbat care a venit şi a căzut la picioarele Lui, rugându-L să-i vindece fiul care era lunatic. Acesta a venit în disperarea sufletului său, întrucât copilul era atât de chinuit de satana, încât numai mila lui Dumnezeu îl mai păzea de moarte. A venit la El şi L-a rugat ca să-l vindece pentru că se chinuia amarnic. Era aruncat în foc şi în apă, era chinuit în fel şi chip pentru că satana primise îngăduinţă de la Dumnezeu să intre în el şi să arate, într-un fel, cum munceşte diavolul pe om, cât în lumea aceasta, dar mai cu seamă în viaţa de dincolo. Omul de la început a avut putere asupra celui rău. Strămoşul nostru Adam vorbea odinioară în Rai cu Dumnezeu şi cu îngerii, şi în ultima parte a şederii sale aici a vorbit şi diavolul. Deci, cel care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu discuta cu Dumnezeu şi astfel avea înţelepciune şi cunoaştere. Din această numire a lui Adam, din această definire a fiecărui lucru, deducem că mintea lui era atât de curată şi limpede, încât el nu se mărginea la ceva. Sfânta Scriptură ne spune că Adam avea mintea lui Dumnezeu. În partea finală a şederii sale în Rai, omul a uitat de legătura pe care o avea cu Dumnezeu şi, în dialog cu satana, vicleanul s-a arătat chiar mai puternic decât el. Prin înşelăciune, cel rău a adus în mintea lui Adam uitarea de Dumnezeu. De aici înţelegem că Adam, atâta vreme cât a stat de vorbă cu Dumnezeu, s-a purtat ca un stăpân al creaţiei, dar, de îndată ce a intrat în vorbă cu satana, s-a arătat rob al pântecelui şi al gândirii sale. El cugeta în sine că nu poate fi învins de cel rău şi acest duh de mândrie l-a prăbuşit în adâncul întunericului. De atunci, vrăjmaşul a prins putere asupra omului şi a început să-l stăpânească. Mai întâi prin gândul care încolţeşte în minte şi după aceea prin faptă, care poate deveni o a doua natură. Chiar dacă cineva nu ajunge ca acest copil din Evanghelia de astăzi, să fie aruncat în foc şi în apă şi să fie chinuit, diavolul pe cel păcătos îl chinuie tot atât de mult, pentru că acesta stă de vorbă cu diavolul şi ascultă de sfaturile lui. Aşa se face că omul, deşi are de la Dumnezeu înţelepciune şi minte, prin ispitirea diavolului se face de ocară şi ruşine înaintea oamenilor, pentru că ajunge să fie stăpânit de patimile de ocară. Sfântul Apostol Pavel ne spune că aceste lucruri se întâmplă din cauza mândriei. Aşa se face că unii oameni care sunt stăpâniţi de demonul desfrânării ajung în iad, dacă nu se pocăiesc. Prin urmare, cel bolnav din Evanghelia de astăzi este neputincios înaintea celui rău. Fiind rob al păcatului, el nu mai putea fi liber, ajungând să fie efectiv copleşit de cel rău. Copilul era atât de muncit, încât nu avea nici o putere. Ne întrebăm totuşi cum a fost posibil ca vrăjmaşul să intre în acest copil? Ei bine, noi ducem povara păcatelor părinţilor noştri şi dacă părinţii au păcătuit, se transmite şi copiilor aceste suferinţe. Cel mai rău lucru pentru un părinte nu este atunci când el suferă, ci atunci când suferă copilul său. Durerea este atunci însutită, fiind neputincios şi neputându-l ajuta. Analizând aceste lucruri care se petreceau cu copilul, ne dăm seama că de mult a dorit tatăl lui vindecarea şi cu ce râvnă a venit înaintea Mântuitorului Hristos. Sfântul Evanghelist ne spune că s-a aruncat la pământ înaintea Domnului şi a cerut vindecarea pentru fiul său”, a spus IPS Părinte Mitropolit Irineu. 

Mănăstirea Strâmba-Jiu, 500 de ani de la atestare

Istoricul mănăstirii din Strâmba Jiului se identifică aproape cu vechimea acestor meleaguri. Tradiţia spune că cel dintâi loc ales pentru temeluirea mănăstirii a fost în apropierea localităţii Urdari. Spun bătrânii că, osteniţi de atâta lucru în zadar, meşterii s-au rugat la Preasfânta Născătoare spre a dobândi ajutor şi spor în lucrarea pe care o înfăptuiau pe aceste meleaguri. Într-una din nopţi, Dumnezeu l-a înştiinţat în vis pe unul dintre ei, cu numele Stoichiţă, „să meargă prin pădure pe pârâul Strâmba în sus şi unde va găsi o lupoaică cu pui, acolo să aşeze biserica. Lupoaica a fost găsită la o tufă de corn pe care se spune că s-a aşezat Sfânta Masă. Locul din comuna Urdari este o vale asemănătoare cu cea de pe pârâul Strâmba, căreia i-a rămas numele până azi «Valea Mănăstirii»“ (`Sinodiconul Mănăstirii Strâmba~, p. 1). Zidirea cea nouă a fost ridicată „între dealurile Dracilor şi Ologului“, pe pârâul Strâmba, la circa 2 km de şoseaua ce leagă satul de oraşul Turceni.

În mod concret, istoria sfintei mănăstiri s-a împlinit între anii 1518 şi 1519 de către membrii familiei Roşianu, boieri de viţă veche, renumiţi pe Valea Jiului. Datele existente nu menţionează însă prima formă în care s-a construit locaşul de închinare, dacă a fost din lemn sau zid. Cert este însă că, pe vremea domnitorului Mihai Viteazul, unul dintre urmaşii vechilor ctitori, logofătul Stoichiţă Roşianu, a rezidit din temelie mănăstirea. Demersul său a fost onorat şi de cheltuiala lui Pătraşcu Vodă, nimeni altul decât tatăl domnitorului muntean.

Principalul ctitor al mănăstirii rămâne însă Stoichiţă Roşianu. În vremea sa s-a sporit avutul mănăstirii, fiindu-i rânduite: „patru sate, date însă înainte de a o reclădi, cu moşii, cu vite, cu turme de oi, albine, boi, cai şi iepe..., moară, odăjdii de slujbă şi altele din toată averea pentru cele necesare traiului călugărilor şi să le fie lor veşnică pomenire“ (p. 2). În jurul mănăstirii s-au ridicat ziduri mari, ca de cetate, fiind zidite temeinic şi chiliile, anexele şi toate cele necesare împlinirii rânduielilor monahiceşti. Biserica a avut un statut cu totul aparte, îmbinând armonios în planul triconic elementele decorative şi pictura murală de o frumuseţe deosebită. În exterior au fost pictaţi filosofii şi sibilele, profeţii păgâni ai dumnezeieştii Întrupări.

Pe vremea domniei lui Alexandru Ilieş, Mănăstirea Strâmba a fost deposedată de toate bunurile sale, dată fiind o datorie a ctitorului către curtea domnească. Mai mult, domnitorul şi-a trimis vasali la Strâmba pentru a dărâma din temelie ctitoria Roşienilor. Paguba s-a oprit însă la jumătate, întregul ansamblu fiind mai întâi răscumpărat, apoi reconstruit de Miloş, un nepot după frate al lui Stoichiţă Roşianu.

La anul 1724, în ziua de 8 noiembrie, chiliile şi acoperişul bisericii au fost măcinate complet de un incendiu. Restaurarea s-a făcut cu multă trudă, de monahii vieţuitori de aici, în frunte cu egumenul Mitrofan. Ajutor au primit şi din partea familiei ctitoriceşti, remarcându-se în mod deosebit boierul Barbu Roşianu. Lucrări de restaurare s-au făcut şi în vremea Sfântului Calinic, pe când acesta era episcop la Râmnic. El a contribuit la reacoperirea bisericii. De asemenea, în timpul Mitropolitului Nestor Vornicescu „se repară complet chiliile, se introduce apa curentă, se refac zidurile afectate de cutremur ale bisericii, se construieşte o anexă pentru gospodărie cu grajd, fânar, cameră şi se înlocuieşte acoperişul cu tablă galvanizată“ (pp. 3-4).