Lucrarea lui Anton Pann la Râmnic

Harnic tipograf, iscusit protopsalt şi folclorist, Anton Pann, „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, a murit devreme şi pe neaşteptate, dar trăieşte şi azi în conştiinţa noastră. Deşi în timpul vieţii nu s-a bucurat de atenţia de care se vor fi încununat mai târziu alţi scriitori, totuşi a intrat triumfător în panteonul literar al României, cum îl va elogia Vasile Alecsandri, rămânând pentru totdeauna în el. Despre personalitatea şi opera sa au scris oameni de seamă ai neamului nostru, precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, Ion Pillat şi alţii.

Născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în sudul Dunării, la Sliven, din tată român şi mamă grecoaică, acest „Esop al românilor”, înzestrat cu o putere de muncă neînduplecată, a fost folositor Bisericii până în amurgul zilelor sale. Nu ştim prea bine ce şcoli a urmat şi cât timp, dar cunoaştem că a fost mereu dascăl de biserică, profesor la şcoli înalte şi că a compus peste o sută de cărţi de muzică, de cântece şi poezie, dovedindu-se „le poète populaire par excellente”. De tânăr a învăţat ce este pribegia, ajungând la Chişinău, unde cântă printre coriştii catedralei, apoi la Bucureşti, unde avea să-şi câştige pâinea ca paraclisier la Biserica Olari, cântăreţ la Biserica Sfinţilor, iar mai târziu ca profesor la şcoala de muzică bisericească de pe podul Mogoşoaiei, unde se plângea adesea că nu i se măreşte leafa. Poate că din acest motiv sau poate din altele, în anii care au urmat, se stabileşte la Râmnicu-Vâlcea, unul dintre cele mai importante centre culturale româneşti, unde au păstorit ierarhi iubitori de carte, precum: Sfântul Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie sau Filaret. O adnotare făcută de autor pe manuscrisul lucrării „Floarea cântărilor” spune că a fost „alcătuită de mine Antonie Pantoleon Petroveanu […] la Râmnic, în anul 1826, septembrie 14”. Reiese de aici că a ajuns la Râmnic în vara anului 1826, deoarece la începutul aceluiaşi an se afla la Bucureşti.

Prezent în „capitala tipografilor”

Sosirea sa în „capitala tipografilor” nu va rămâne trecută cu vederea multă vreme de Episcopul Neofit, fiind numit profesor la şcoala de muzichie de pe lângă episcopie şi cântăreţ la Biserica „Maica Domnului” din centrul oraşului, ctitoria domnitorului Mircea Pretendentul, fiul lui Mihnea cel Rău. Deşi străin pe meleagurile noastre, a îndrăgit repede Râmnicul şi Biserica, trudindu-se necontenit, cum el însuşi îndemna şi pe alţii, spre „folosul neamului”, „ca să ne putem lăuda întru toate”. Faptul că afară de Bucureşti Râmnicul este singurul oraş căruia i-a închinat o poezie, „La Râmnic”, constituie o dovadă clară că legăturile lui cu frumosul târg de la poalele Capelei erau dintre cele mai profunde. Cărările umbroase ale Capelei, ca şi apele Oltului, l-au atras se pare în mod deosebit, marcându-i existenţa.

Ca dascăl de psaltichie la Râmnic, unde va fi fost remunerat cu 300 de lei pe lună, va impulsiona puternic activitatea muzicală în oraşul de pe malul Oltului, asemenea altor psalţi vestiţi ai timpului: Ioan Stamate, Oprea Demetrescu şi Ioan Zmeu. S-a străduit ani de-a rândul să scoată din elevii săi „cântăreţi români buni şi lăudaţi”, printre ei aflându-se şi viitorul Mitropolit al Ţării Româneşti, Nifon, pe atunci economul episcopiei.

Avem motive să credem că îndemnurile scrise în prefaţa Noului Doxastar din 1841 le va fi dat şi cântăreţilor din Râmnic sau din împrejurimi. Dorind să românizeze sfintele slujbe, va fi spus iubitorilor de muzichie să se nevoiască a deveni cântăreţi desăvârşiţi şi să nu fie ca pruncii care „învaţă numai să citească şi zic Tatăl nostru în monoton”, să-şi potrivească glasul, cum să urce şi cum să coboare în cântare, şi cum să dea expresie melodiei în care trebuie o „rostire ritoricească”, pentru că întâmpină tot felul de tesuri precum: de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de întristare etc.

„Prins din zori şi până-n noapte cu scrisul şi cu tipografia”

Privit în perspectiva istoriei, anii 1826-1827 şi 1835-1837 au fost înfloritori, figura sa devenind emblematică pentru vâlceni. În atmosfera primitoare a oraşului, ferit de grijile lumii, va avea răgaz să lucreze „versurile muziceşti” „pe ifosul vechi românesc”, pentru a le face mai uşor înţelese.

Viaţa lui a fost o dăruire totală pe altarul muzicii bisericeşti, un ucenic al său scriind despre el că era „ prins din zori şi până-n noapte cu scrisul şi cu tipografia”. O scrisoare din 12 februarie 1853, scrisă de Anton Pann Sfântului Calinic, Episcopul Râmnicului, arată că autorul celebrei „Povestea vorbii” are sub tipar Docstarul tomul al doilea, Triodul şi Penticostarul, rugându-l să le cumpere „din fondul seminarului, pentru trebuinţa seminariştilor, după cum nici până acum nu m-aţi lăsat neajutorit la toate cărţile ce am tipărit, pentru podoaba sfintelor biserici şi luminarea neamului, ca nu numai Areinii să se laude că sunt îmbogăţiţi de toate cele trebuincioase” (în: rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10/1963, p. 676).

În aceeaşi măsură, s-a preocupat şi de Seminarul de la Râmnic, mutat la Craiova, odată cu sediul, din cauza focului din 1847, care a pustiit mai mult de jumătate din oraş. Dintr-o altă scrisoare trimisă, la 4 august 1853, părintelui Augustin, arhimandritul episcopiei, la Craiova, aflăm că dăruise 50 de prohoade seminarului, cu un sfanţ şi jumătate exemplarul. Cu această ocazie, el trimitea şi zece cărţi gratuit. Totodată, arăta că a expediat şi la celelalte seminarii din ţară câte o sută de prohoade şi o sută de doxastare, al căror preţ era de zece sfanţi, evocând calitatea deosebită a hârtiei. Fără îndoială că, tot la iniţiativa sa, Mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, protectorul său de mai târziu, a poruncit ca Episcopia Râmnicului să primească zece exemplare din Doxastar.

Manuscrise psaltice în mănăstirile vâlcene

Paralel cu activitatea didactică, va preda lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea „Dintr-un Lemn”, unde au fost descoperite câteva manuscrise psaltice, transcrieri, prelucrări şi compuneri proprii sub semnătura sa. Pe o filă a unui manuscris este scris: „Polieleu scurt […] după Dionisie, tradus de Anton Pantoleon glasul 6”; pe o altă filă: „Cele unsprezece voscresne ale aceluiaşi Dionisie […] îndreptat de Anton Pantoleon”; în fine, pe o alta: „Doxologii […] după Dionisie Peloponezul, traduse de Anton Pantoleon în anul 1826, glas 5”. De asemenea, Al. Petrescu, vizitând mănăstirea în anul 1900, lasă o mărturie edificatoare în acest sens: „E de prisos a face în amănunţime descrierea manuscriptului (de la Mănăstirea Dintr-un Lemn), precum şi a provenienţei lui. Se vede a fi scris de însuşi Anton Pann care a şi fost la această Monastire spre a preda musica bisericească monahiilor de acolo. Aşa afirmă cuv. Super. Varvara Dumitrescu, precum şi câteva maici bătrâne din numita Monastire”.

E probabil ca tot acum să fi bătut pentru întâia oară drumurile către mănăstirile Cozia, Govora şi Surpatele, unde renumitul muzicolog Gheorghe Ciobanu a găsit câteva manuscrise care-i aparţin. De altfel, în manuscrisul de la Surpatele, caligrafiat cu admirabilă devoţiune pentru frumos, este menţionat: „Începutul glasului al II-lea alcătuirea mea Antonie Pantoleon, leat 1827 iunie”; şi mai departe: „Începutul Penticostarului compus de mine Anton Pann, pentru cererea şi îndemnarea Prea Cuvioasei Sale Maici Platonida stareţa Mănăstirii Dintr-un Lemn. În sfânta şi minunata zi a Paştilor” (probabil 1827). Ni se pare firesc să precizăm că şi azi cântăreţii localnici îngână melodii şi versuri compuse de poet, în urma peregrinărilor dese la ctitoria Mariei Brâncoveanu, trecând peste frumosul deal al Colnicului: „Trece leica pe Colnic/ Cu papucii lic, lic, lic,/Răsucind la boran­gic,/Dar pe fus n-are nimic,/Răsuceşte de trei zile/ Şi pe fus n-are trei fire”.