Mănăstirea Ostrov, mărturie vie pe malurile Oltului

Mănăstirea Ostrov este un aşezământ de călugăriţe, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, amplasat pe o insulă a lacului de acumulare al hidrocentralei Călimăneşti de pe râul Olt. Rezidită pe locul unei fundaţii mai vechi din secolul al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, între 1520-1521, de Neagoe Basarab şi soţia sa, doamna Despina, biserica a fost, rând pe rând, locaş de cult, loc de surghiun şi penitenţă, incintă ocupată samavolnic şi pustiită, teren zguduit de cutremure şi monument istoric.

Există ipoteze care susţin contemporaneitatea cinstitului aşezământ monahal cu cel al Mănăstirii Cozia, aflată în apropiere, dacă nu chiar la o dată care coboară sub anul 1385. Săpăturile arheologice făcute pe toate laturile locaşului par să confirme aceste opinii. În 1980 s-au descoperit monede care aparţin secolelor XIV-XV, mai vechi deci decât data primei atestări documentare, iar pe latura de nord au fost scoase la lumină mai multe încăperi (chilii pardosite cu cărămidă), grupate câte două sau trei în jurul unui mic hol, care se pare că făcea legătura cu exteriorul printr-o galerie de lemn, orientată spre interiorul incintei. Tot pe latura de nord s-au mai descoperit temeliile unui turn-clopotniţă, clădit la aproximativ 3 m de zidul de nord al pronaosului. Pe latura de vest a incintei, cercetările au adus la lumină ruinele unei construcţii cu temelie din piatră de râu de dimensiuni mari, care adăpostea casele egumeneşti şi reşedinţa temporară a domnitorului.

Documente din istoria mănăstirii

Revenind la istoria actualului locaş, menţionăm că, la 26 aprilie 1500, domnitorul Radu cel Mare a dat „acestui sfânt şi cinstit loc de mănăstire ce se cheamă Ostrovul” câte 2.000 de aspri pe an, „să vină surorile de la sfânta mănăstire de ziua Învierii să ia mila sfintei mănăstiri şi din judeţul Oltului 5 găleţi de grâu şi 5 găleţi de orz şi din vinăricul domnesc de la Râmnic pe tot anul câte 200 vedre de vin”. Prin acest act se preciza că era „părăsită de la binecinstitorii, sfânt răposaţii domni, moşii şi strămoşii noştri”, ceea ce arată pentru schit o vechime destul de mare. În primii ani ai secolului al XVI-lea, locul primilor ctitori va fi ocupat de domnitorul Neagoe Basarab şi soţia sa, Despina Miliţa, despre a căror contribuţie la zidirea unui alt locaş de rugăciune pe insula din mijlocul Oltului vorbesc câteva hrisoave, pomelnicul Schitului Ostrov, o legendă a locului şi pisania de la 1522, păstrată şi azi pe ancadramentul de piatră de la intrarea în pronaos. Alături de noii întemeietori se păstrează şi numele altor domnitori ai Ţării Româneşti, prin generozitatea cărora biserica şi obştea de monahi de la Ostrov au putut înfrunta vitregiile secolelor: Alexandru II Mircea, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu etc. S-a sfinţit nezugrăvită, folosindu-se icoanele pictate, păstrate la Muzeul de Artă al României. Începând cu secolul al XVI-lea până în 1890, schitul a fost de călugăriţe, aici călugărindu-se soţia lui Neagoe Basarab, cu numele Platonida, dar şi mama lui Mihai Viteazul, Teofana.

Căderi şi ridicări

În 1731, autorităţile din Oltenia vor recunoaşte schitului o scutire de vinărici, pe baza unui act emis de Radu cel Mare, între 1499-1500, în care sunt prezentaţi drept ctitori Neagoe Basarab şi soţia sa. Într-o menţiune apărută în Anuarul din 1941 se precizează că, în jurul anului 1706, schitul s-ar fi reconstruit. Deşi nu avem încă documente care să susţină această rezidire, o astfel de lucrare ar fi putut să aibă loc, dar nu la biserica schitului, care a rămas aşa cum au ridicat-o primii fondatori, în 1522, cât mai ales la clădirile din jur. După reparaţiile din 1927, chiliile şi clădirile existente au fost distruse de un incendiu în 1938, fiind rezidite pe temeliile vechi în 1940, prin grija Comisiei Monumentelor Istorice. Principalele restaurări s-au făcut în 1956-1957, 1962-1963 şi 1983-1984.

De notat că între 1978-1981, în cadrul lucrărilor de amenajare a Oltului şi de proiectare a hidrocentralelor Turnu şi Călimăneşti, biserica şi întreaga incintă au fost ameninţate cu strămutarea şi demolarea în condiţiile în care parcul Ostrov trebuia să fie reamenajat prin supraînălţare. La iniţiativa episcopiei şi a specialiştilor, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti a făcut un proiect de salvare a bisericii prin ridicarea acesteia cu circa 6 m, toate casele fiind dărâmate, numai tâmplăria de la casa egumenului fiind pusă la noua stăreţie, cu ocazia refacerilor din 1983-1984. Între 1986-2003 s-au ridicat un rând de chilii cu etaj şi clopotniţa schitului. După recondiţionarea picturii din 1987-1988 de pictorul Viorel Grimalschi, prin contribuţia Mănăstirii Cozia, vechea fundaţie domnească a redevenit în 1990 aşezământ monahal sub oblăduirea ctitoriei lui Mircea. Abia în 1996, prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ostrovul a revenit la statutul de mănăstire de călugăriţe, având în frunte pe stareţa Mariami Tunza.

Câteva detalii tehnice

Prezintă tipul bisericii vechi din secolul al XVI-lea, de dimensiuni reduse, în plan de cruce, cu altarul care se termină printr-o absidă pentagonală şi pronaosul acoperit cu boltă cilindrică. Este construită din piatră de râu, îmbinată cu cărămidă, prin mortar de var. Cu turlă pe naos, face parte din acele biserici care în secolul al XVI-lea au stat sub directa înrâurire a Mănăstirii Cozia, împrumutând de la aceasta meşteşugul sârbesc. Lumina pătrunde prin două ferestre înguste, situate în zidurile de miazănoapte şi miazăzi, înalte de 1,55 m şi late de 0,47 m. Dacă altarul s-a zugrăvit în 1752, prin osârdia „cucoanei Catrina”, restul bisericii a fost împodobit în „fresco”, de o remarcabilă valoare, în 1760, „cu osteneala maicii noastre Martha monaşiia şi a fetilor sale: Platonida monahia, Ioana ereiţa, iunie 30”, prin străduinţa lui Dimitrie şi Teodor, care au respectat stilul neobizantin. Tot atunci s-a înlocuit inscripţia din pisania veche, cu un text românesc, scris cu litere chirilice. În cadrul uşii, înspre pronaos, este înfăţişată împărtăşirea Mariei Egipteanca de Sfântul Zosima, alături de cei trei tineri în cuptorul de foc. Portretele ctitorilor par a fi inspirate din tabloul ctitorilor de la Curtea de Argeş, dinainte de restaurare. Dacă Neagoe Basarab este redat cu mustăţi subţiri şi fără barbă, cu părul lung, răsucit în plete, până la umeri, Despina poartă coroană înaltă de aur sau de metal aurit, din care coboară în dreptul urechilor, până pe umeri, ciucuri de aur. Pe o icoană a Maicii Domnului de la uşile împărăteşti se remarcă numele lui „Ion zugravul”, iar pe o icoană a Naşterii Maicii Domnului aflăm numele unui „Ilie din sfânta Episcopie a Argeşului”. Tâmpla aurită din lemn de tei datează de la ridicarea bisericii, iar icoanele împărăteşti existente sunt foarte vechi, poate chiar de la sfinţirea locaşului.