Mărgăritare duhovniceşti la începutul Postului Mare

Biserica se bucură din nou văzând pe fiii ei adunaţi în locaşurile sfinte, ca să se roage, nu mai puţini decât în alţi ani, la începutul Postului Mare. Mântuitorul, capul Bisericii Sale, ne întăreşte până la orele târzii de rugăciune şi ne ajută să învingem neputinţele trupului nostru. Şi măcar că hrana trupească este acum mai puţin îmbelşugată, post fiind, hrana cea sufletească, oferită nouă, este îndestulătoare. Căci se spune că, pe măsură ce trupul se nevoieşte, sufletul omului înfloreşte.

Sfântul Andrei Ierusalimiteanul, sau Criteanul, „cel plin de har şi de daruri”, ne-a adunat din nou în sfintele biserici, la rugăciune. Canonul său ne-a readus aminte de vremelnicia zăbovirii noastre pe acest pământ, dar ne-a întărit şi nădejdea în înviere, având în faţă praznicul Învierii Domnului, întocmai cum alpinistul care urcă pe cărarea muntelui priveşte necontenit spre vârf, unde trebuie să ajungă. Şi pe măsură ce urcă, încrederea lui creşte.

Noi toţi suntem ca nişte alpinişti, chiar dacă trăim aici, în câmpia dintre Carpaţi şi Dunăre. Ţelul ne este dobândirea învierii noastre şi spre ea mergem. Şi precum alpinistul nu poate lua în rucsac, în urcuşul său, multe bunuri materiale, căci ele îl împovărează, tot astfel Sfântul Andrei ne învaţă că putem lua cu noi din această viaţă numai roadele duhovniceşti, pe care sufletul le poate duce, dacă le-a adunat în cămara sa, mai ales acum, în post. Şi dacă le-am adunat, să fim cu luare aminte, ca hoţul de diavol să nu ni le fure.

Pe harta călătoriei noastre spirituale, Biserica a aşezat repere, aşa cum pe traseele montane sunt aşezate plăcuţe indicatoare. Duminica ce a trecut am întâlnit primul dintre aceste repere. A fost Duminica Ortodoxiei, ca să avem confirmarea că am plecat pe drumul cel bun. Duminicile viitoare sunt închinate altor călăuze ale noastre: Sfântul Grigorie Palama, Cuvioasa Maria Egipteanca şi, mai ales, Sfânta Cruce. Ca să nu ne temem că ne vom pierde.

„Suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?”

Canonul acesta ne-a trezit din nou sufletul la realitatea vieţii efemere. Ne-a aşezat înainte atâtea exemple de drepţi şi de sfinţi, zugrăvindu-ne strădaniile lor pentru virtute. Imnograful aşteaptă de la noi râvnă în imitarea lor, a pildelor lor, imitarea chipului cum ei au făcut binele, dar şi îndepărtarea de cei răi şi păcătoşi, ca să nu cădem în prăpas­tia păcatelor lor.

Sfântul Andrei Criteanul ne-a chemat să scoatem răul, păcatul şi viciul din viaţa noastră şi ne-a luminat mintea, ca să vedem mai bine drumul mântuirii. Ne-a poftit să intrăm şi noi în ceata rugătorilor, unindu-ne glasul cu glasul lor, nădăjduind că vom fi ascultaţi. Iar glasul dulce al slujitorilor din biserici şi răspunsurile minunate ale credincioşilor participanţi la slujbă sunt expresia sublimă a căinţei noastre. Am simţit cum voinţa ni s-a mişcat spre lucrarea faptelor bune. Ne-am umplut şi noi de râvnă, dorind să imităm pildele bune ale celor din Scriptură. Am învăţat să fim mai atenţi la fapte, ca să nu cădem în prăpastia pe care propriile păcate o deschid îna­in­tea noastră.

Am simţit mustrarea conştiinţei pentru cele ce am greşit şi dorinţa de îndreptare. Am coborât în adâncul fiinţei noastre şi am aflat acolo acea dorinţă de îndreptare. Ne-am redescoperit, am devenit judecătorii propriului suflet, nădăjduind astfel că nu vom mai fi judecaţi la Înfricoşătoarea Judecată. Ştim că, mărturisindu-ne păcatele, inimile noastre nu vor rămâne pe mai departe la fel de învârtoşate şi pervertite.

Plecăm de la biserică având în urechi şi în inimă cuvintele condacului: „Suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vrei să te tulburi. Deşteaptă-te, dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu!”. Amintirea păcatelor noastre şi iminenţa Judecăţii ne cheamă la pocăinţă, la deşteptare, la venirea în fire a sufletului.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, culminând cu moartea, Învierea şi Înălţarea Sa sunt cele ce ne-au adus nouă mântuirea. Iar Canonul cel Mare ne reaminteşte că nădejdea noastră stă în Hristos.

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?”

Cu toţii nădăjduim la mila lui Dumnezeu. De aceea, de atâtea ori am cântat în aceste seri: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”. „Ajutor şi acoperitor s-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El”.

Canonul Mare se numeşte Canonul de pocăinţă fiindcă ne ajută să deschidem uşa inimii noastre spre pocăinţă, mărturisindu-ne starea de păcătoşenie. De aceea, ne întrebăm: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?”.

Privim la viaţa drepţilor şi a sfinţilor, amintiţi în Canon şi în Scriptură, şi însetăm şi noi de dorul mântuirii. Faptele lor vrednice sună ca un ecou în conştiinţele noastre, din care vrem să dezrădăcinăm răul şi să alungăm ruşinea păcatului. Cerem Mântuitorului să ne afle şi pe noi întocmai ca pe oaia sau drahma cea pierdută. Cerem şi noi smerenia vameşului şi vărsăm lacrimi de pocăinţă, căci: „Se apropie, suflete, sfârşitul… Vremea se scurtează… Lângă uşă este Judecătorul”.

Ştim că „n-a fost în viaţă păcat, nici faptă, nici răutate” pe care să nu o fi lucrat şi sufletul ne este atras spre pământ, ca femeia gârbovă din Evanghelie. De aceea, strigăm: „Dumnezeule, păcătuit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine!”.

Mulţimea păcatelor noastre este ca mulţimea valurilor mării: nenumărată. Cu greu conştientizăm tragismul condiţiei noastre umane păcătoase. De aceea, Sfântul Andrei Criteanul ne îndeamnă: „Întoarce-te, căieşte-te, descoperă cele ascunse! Grăieşte lui Dumnezeu, Cel ce ştie toate!”. Întreaga slujbă a Canonului Mare este o rugăciune către Mântuitorul şi Judecătorul lumii, ca El să se milostivească spre noi. De aceea, zicem: „Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă. Ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule. Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe a cananeencei!”.

Cerem în aceste seri binecuvântate şi mijlocirea Sfântului Andrei, mulţumindu-i pentru darul minunatei lui slujbe. Şi pentru că Mântuitorul va fi Judecătorul nostru, ne rugăm Lui simplu: „Judecătorul meu şi cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăşi cu îngerii să judeci lumea toată… să te milostiveşti şi să mă miluieşti, Iisuse, pe mine, care mult Ţi-am greşit! Amin!”.