Venind să mântuiască lumea de păcat şi să restabilească chipul lui Dumnezeu în om, Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit fapte ieșite de comun, care, confirmând dumnezeirea Sa, depășesc posibilitatea noastră de înțelegere şi de aceea le numim minuni. Minunile Mântuitorului reprezintă fapte ale puterii şi iubirii dumnezeiești, având menirea să restabilească trupește şi sufletește firea omului căzut în păcat, repunându-l în demnitatea creaţiei originare.
În această duminică, a 7-a după Rusalii, Biserica Ortodoxă a rânduit să fie rostită în cadrul Sfintei Liturghii pericopa evanghelică a „Vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum” (Matei 9, 27-35). Pericopa evanghelică din această duminică pune înaintea ochilor noștri sufletești două minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos. Prima minune este cea a vindecării celor doi orbi (Matei 9, 27-31), iar cea de-a doua a vindecării unui mut din Capernaum (Matei 9, 32-35).
Acești doi orbi au înțeles pe deplin că Domnul vindeca pe slăbănogi, pe leproși, scotea afară duhurile necurate. Tocmai înviase pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii, care fusese moartă. Ei au înțeles că acestui Făcător de minuni trebuie să I se arate pentru a primi lumina ochilor celor trupești. Cei doi orbi cer împreună, întru singur glas, milă de la Cel ce este, Fiul lui David care are „milă de săraci și trupurile și sufletele săracilor va mântui” (Ps. 71, 13). Ei au cuprins în rugăciunea fiecăruia și pe celălalt, cerând milă pentru amândoi. Suferința leagă între ei pe oameni, iar dragostea și mila dumnezeiască se revarsă mai din belșug când se roagă împreună mai mulți.
Cei doi orbi știau că Domnul vindecase pe alții doar cu un cuvânt, dar mai trebuiau să creadă că Domnul poate să facă același lucru și cu ei. De aceea rostesc cu tărie „Da, Doamne!” (Matei 9, 28) la întrebarea Mântuitorului: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28). Omul cu credință adevărată crede că Dumnezeu poate să facă și pentru el însuși ce a făcut pentru alții. Deși de multe ori ni se pare că Dumnezeu este surd la rugăciunile și cererile noastre, totuși ne învață că „trebuie să ne rugăm totdeauna și să nu lenevim” (Luca 18, 1). Îndată ce au făcut mărturisirea, Domnul Iisus Hristos s-a atins de ochii lor și îndată au primit lumina trupească pe măsura luminii sufletești ce izvora din credința lor, în Fiul lui David. Este o mare mângâiere și întărire pentru credincioși faptul că Domnul cunoaște bine credința lor și o răsplătește la vreme potrivită.
Când cei doi orbi au căpătat vederea, ochii lor strălucitori au mărturisit minunea și de aceea au primit poruncă de la Vindecătorul Iisus Hristos: „Luați seama, să nu știe nimeni” (Matei 9, 30). Domnul face acest lucru ca să ne dea o pildă de binefacere smerită, dar totodată să ascundă minunile Sale pentru a nu stârni revoltă în rândul iudeilor, care voiau ca El să fie un Mesia lumesc, un conducător. Însă simțământul de recunoștință a fost mai puternic decât datoria de supunere, încât orbii cei tămăduiți „ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela” (Matei 9, 31). Noi, cu toții, trebuie să înțelegem că dacă vrem să lucrăm cu adevărat spre slava lui Dumnezeu, lucrarea noastră trebuie să fie în deplină conformitate cu voia Lui. Căci binele nu este bine, dacă nu este făcut bine.
Imediat după vindecarea celor doi orbi, Sfântul Apostol și Evanghelist Matei relatează: „Și, plecând ei (cei doi orbi), iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 32). Domnul Iisus Hristos îl vindecă de îndată, cunoscând neputința celui mut, neputință care se datora vicleniei diavolului.
Cu alte cuvinte, boala acestui demonizat nu era o boală naturală ca în cazul celor doi orbi, ci era lucrarea diavolului. A fost adus la El, pentru că nu avea glas să vorbească pentru sine, însă odată cu vindecarea sa, i s-a dezlegat limba, ca să vorbească și să aducă slavă Celui de care mai înainte se lepădase prin lucrarea diavolului.
Aceste minuni i-au supărat în special pe farisei: „Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). Pizma fariseilor provenea din împietrirea inimii lor, din legarea ochilor sufletești, din legarea limbii de a grăi și slăvi minunile săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru acestea lumea Îl slăvea, încă fariseii continuau să nu accepte lucrările Sale de vindecare a neamurilor.
Nu putea Mântuitorul Iisus Hristos să scoată afară pe demoni cu domnul demonilor, căci ne încredințează Domnul: „Orice împărăție care se dezbină în sinea ei se pustiește, și orice cetate sau casă care se dezbină în sinea ei nu va dăinui. Și dacă Satana îl scoate pe Satana, s-a dezbinat în sinea lui, dar atunci, cum va dăinui împărăția lui?” (Matei 12, 25-27). Obiceiul demonilor este de a încuraja pe cei care lucrează cele ale lor, nu de a se opune lucrărilor lor.
„Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”
Multe dintre minunile săvârșite de Mântuitorul le sunt făcute cunoscute credincioșilor de către Biserică prin pericopele duminicale de la Sfânta Liturghie, dar şi cu prilejul oficierii Sfintelor Taine şi ierurgii. Minunea este strâns legată de viaţa duhovnicească a credincioșilor, în sensul că viaţa lor duhovnicească odrăslește şi se dezvoltă din izvorul minunilor care stau la baza creștinismului: Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălțarea Fiului lui Dumnezeu la Cer şi Pogorârea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii, spre a sfinţi pe credincioşi prin harul Sfintelor Taine.
Prin păcat, omul a pierdut integritatea firii lui trupești și sufletești. Omul este bolnav, este rănit, puterile lui spirituale sunt mult paralizate. El are nevoie de un doctor și de un medicament. „Marele Doctor” este Iisus Hristos, iar medicamentul este harul dumnezeiesc. Iisus Hristos a venit să caute și să mântuiască pe cei bolnavi: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12; Mc. 2, 17). Lumea întreagă a căzut odată cu Adam într-o astfel de boală. În timpul activității Sale pe pământ, Mântuitorul Iisus Hristos a tămăduit pe cei bolnavi trupește și sufletește. Însă prin Biserica Sa, El continuă această lucrare terapeutică de tămăduire și de salvare a oamenilor de moarte sufletească și trupească. Întreaga lume aflată în stare de păcat se află într-o stare de imperfecțiune, de boală de care așteaptă să fie vindecată și salvată. Prin apropierea de Dumnezeu, prin trăirea în împărăția harului dumnezeiesc aflată în și prin Biserică, lumea întreagă poate fi salvată, omul își poate afla echilibrul, născându-se „om nou”, omul biruitor asupra păcatului, care poate spune: acum toate le pot birui prin Iisus Hristos care mă întărește.
Vindecarea omului prin Biserică constă în vindecarea rănilor pricinuite de păcat, în întoarcerea lui la lucrarea virtuții și în iubirea lui Iisus Hristos, care nu a încetat să fie Mântuitor, după Înălțarea la cer și nu a întrerupt lucrarea mântuirii, a vindecării, ci o continuă permanent prin Biserică.
Să nu ne îndepărtăm de Biserică, de glasul Sfintei Evanghelii, de lucrarea Sfintelor Taine și ierurgii, dar mai ales de lucrarea virtuților și de împlinirea poruncilor. Prin participarea noastră constantă în rugăciune putem dobândi la vreme potrivită vindecare sufletească și trupească. Credința, nădejdea și dragostea sunt permanent lucrătoare dacă creștinul nu le părăsește, ci le lucrează continuu spre a sa mântuire. Prin credință omul cunoaște minunile lui Dumnezeu și totodată devine martor al lucrării harului dumnezeiesc. Credinţa este în acest sens „duhul înțelepciunii şi al descoperirii spre cunoaşterea lui Dumnezeu” (Efeseni 1, 27). „Ea luminează ochii lumii” (Efeseni 1, 18), ca aceasta să priceapă nădejdea la care a fost chemată „şi bogăţia slavei moştenirii Lui, păstrată sfinţilor” (Efeseni 1, 18).
Credinţa este o pavăză de care se ating toate săgețile vicleanului cele aprinse: „În toate luaţi pavăza credinţei cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Galateni 6, 16).
Cu credință puternică, statornică, să ne întărim toți, ca să putem să strigăm și noi din adâncul sufletului orbit de patimi și cu gură curată, fără vicleșug: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Amin!
