O cronică vie peste veacuri

Întemeindu-ne pe propria-i afirmaţie, conform căreia a cunoscut poporul românesc încă din copilărie, „în cruciş şi-n curmeziş”, Eminescu a străbătut şi acest colţ de ţară, Oltenia. În Curierul de Iaşi scrie la 18 iunie 1876 o scurtă recenzie despre apariţia ziarului Craiova. În vara anului 1878, locuieşte pentru aproape două luni în casa junimistului Mandrea din satul Floreşti, de lângă Filiaşi, azi în judeţul Gorj. Aici îl găseşte Ioan Slavici „sănătos tun şi în voie bună” şi de aici călătoreşte în nordul Olteniei, unde, fără îndoială, mănăstirile îl impresionează cel mai mult.

De altfel, la Mănăstirea Govora află de­spre „Cronograful lui Mihai Moxa” şi-l impresionează descrierea pe care călugărul oltean o face luptei de la Rovine dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. O comparaţie, chiar şi sumară, a acestei descrieri cu fragmentul din Scrisoarea III este, în acest sens, relevantă, atestând lucrarea lui Moxa drept unul dintre izvoarele poeziei eminesciene. Eminescu este primul care demonstrează că la Rovine a fost o victorie strălucită a românilor asupra lui Baiazid. Istoricul l-a ajutat şi s-a completat cu Poetul. Mircea, ca şi Ştefan cel Mare, n-a avut altă preocupare decât neatârnarea ţării. „Mircea I - acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români - n-a gândit toată viaţa lui decât la menţinerea neatârnării. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregii Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tratat de alianţă cu Ungaria; la 1396 ia parte la Bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lângă Dunăre; la 1406 îşi întinde mâna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale, 1418, a ajutat cu bani şi arme pe un sectator momentan; anume Mahmud Bedreddin, sperând succese politice din sciziuni religioase între turci” (Studii asupra situaţiei, II, în Timpul, 19 feb. 1880). Aşa cum remarca şi Dan Zamfirescu, marele nostru poet îl impune definitiv pe Mircea cel Bătrân în conştiinţa naţională, în adevărata lui măreţie şi semnificaţie.

Tema istorică din Scrisoarea III

 Scrisoarea III  se bazează pe adevărul istoric privind victoria lui Mircea la Rovine şi nu numai pe patriotismul poetului, pe dorinţa acestuia de a ridica figura lui Mircea cel Bătrân la înălţimea unui mit. „În dialogul Mircea-Baiazid se concentrează toată vehemenţa eminesciană din publicistica de la Timpul, aceea cu adresă foarte directă. Urmărim, deci, pe viu, cum istoricul ajută pe poet să nască o capodoperă” (Dan Zamfirescu, Eminescu - istoric de excepţie, în Flacăra, nr. 21, 26 mai 1989, p. 15). Iubitor de istorie, el însuşi istoric în sensul real al cuvântului, Eminescu nu scapă prilejul, vizitând Oltenia, de a-şi exprima opiniile despre domnitorii români născuţi în această parte a ţării (cu precădere asupra lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, „domnul” Tudor Vladimirescu) sau despre monumentele istorice. Cunoscând din propria-i experienţă caracterul dublu, perfid, accentele patriotarde ale unor politicieni, cu sufletul plin de indignare le recomandă acestora cunoaşterea şi înţelegerea trecutului istoric, pilduitor de învăţăminte. „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domnitor al Ţării Româneşti - scrie el în Timpul din 12 septembrie 1882 - acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia, unde e înmormântată familia lui Mihai Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara, ce-a devenit aceasta? Puşcărie! Turcii şi austriecii au ocupat ţările (române), dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-au făcut. A trebuit «roşii», «naţionalii», cu ilustrul lor Simulescu, ca să facă şi asta”.

„O candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român”

„Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viaţă când va sosi sfârşitul prescris de Dumnezeu şi regilor şi oamenilor de rând? Oare puşcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani? Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc - puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbeşte de el ca şi când ieri ar fi trăit? Când, dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom de mărturisirea publiciştilor că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină, barbară, în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor?” îNon solum transfugere ad nos omnino nolurt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt”, zice Salvian şi acelaşi cuvânt se aplică şi la noi.

O realitate tristă!

 „Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se-ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se-ntâmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate.”

Indignarea şi protestul eminescian sunt pe deplin îndreptăţite. A transforma o sfântă mănăstire, cu un încărcat trecut istoric, cum este Cozia, într-o puşcărie, iată un fapt înfiorător. Şi Eminescu priveşte mai adânc lucrurile. Criticând, cu temei, sistemul politic şi social din vremea sa, guvernat de liberali, a cărui aripă, de stânga („roşii”, cum îi numeşte Poetul), este apatriotică, Eminescu are în vedere ţăranul român, spoliat, care duce pe umerii săi apăsarea fiscală şi administrativă; supus unei asemenea spoliaţiuni, omul din popor devine indiferent pentru ţara şi naţionalitatea lui. „Dar să zicem că, dacă ţăranul nostru stă rău - continuă comentariul Eminescu -, are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămâne şi-l mângâie în căderea sa materială.” Or, transformarea unui sfânt locaş într-o puşcărie este un act barbar, de care se face vinovat guvernul şi chiar capul statului, domnitorul Carol I. Este o realitate tristă pe care o consemnează Eminescu, o realitate deranjantă, căci, vorba Poetului, îoricât de crudă ar fi forma în care ne exprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi”.

„A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi”, se adresează Eminescu ziarului Românul şi guvernului liberal care poartă întreaga responsabilitate pentru situaţia din ţară.

De remarcat este faptul că protestul lui Eminescu a găsit ecou imediat în presa vremii. Editorialul lui Eminescu din Timpul este reluat, într-o suită de articole, în Telegraful, iar fragmente semnificative sunt preluate de ziarele „Binele public”, „Naţiunea”, „LâIndépendance roumaine”, „Bukarester Tagblatt”.