Marele praznic al Schimbării la Faţă a Domnului este sărbătorit cu multă evlavie în mănăstirile din cuprinsul Mitropoliei Olteniei. În această sfântă zi, mai cu seamă la Mănăstirea Lainici, sute de pelerini vin din toate colţurile ţării să se hrănească duhovniceşte, împărtăşind convingerea deplină că dincolo de grijile lumeşti, aici, în patria Sfântului Irodion, stă deschisă o fereastră spre ceruri.
Suntem în lunea Schimbării la Faţă a Domnului. După o noapte de priveghere, clopotele bat din nou la Mănăstirea Lainici. Aici sunetul lor leagă ca prin minune cele două provincii ale ţării, auzindu-se în Oltenia şi Transilvania deopotrivă. Începe Acatistul şi pelerinii se strâng încet, unul câte unul, în biserica mare a sfântului aşezământ monahicesc, aşteptând cu evlavie sosirea arhiereului, care va începe Sfânta Liturghie. Din mijlocul bisericii, pe tonuri grave, vocile preoţilor murmură încet irmoasele pline de teologie adâncă: „Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale...”. Răspunsul psaltului pătrunde adânc tăcerea sfântului locaş, aprinzând un murmur melodios în rândul credincioşilor: „Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!” Nu trece mult şi clopotele încep să bată din nou. Se anunţă venirea arhiereului. Biserica deja plină tresare, intrând astfel în bucuria unei binecuvântate revederi. După obişnuita închinare, în frunte cu soborul, poporul lui Dumnezeu se aşterne în faţa Altarului de vară al mănăstirii, unde se slujeşte Sfânta Liturghie.
O istorie duhovnicească
Ca în fiecare an, un mănunchi din credincioşii strânşi în lavra mare a Sfintei Mănăstiri Lainici aleg să urce pe muntele Gropu şi să împărtăşească prăznuirea la Schitul Locurele. De aici coboară hramul istoric al locului. Istoria monahismului de pe această înălţime străbate până în vremea Sfântului Nicodim de la Tismana (sec. XIV), părintele monahilor din Oltenia. Tradiţia spune că un preot de mir, pe nume Lupu Stolojan, ajuns la bătrâneţe şi rămas văduv, a hotărât să se călugărească. A mers iniţial la Mănăstirea Tismana şi a fost tuns în monahism cu numele Luca, iar ulterior a primit ascultarea de a sluji la Schitul Cioclovina de Sus. Pe data de 6 august 1849, părintele Luca a plecat de la schit spre Mănăstirea Tismana, unde dorea să slujească, cu ocazia praznicului Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe drum, a avut o vedenie minunată: i s-a arătat o lumină albă, iar un glas i-a spus să meargă până la un râu mare dinspre răsărit, să caute în susul lui loc potrivit, iar la Muntele Gropul să înalţe jertfelnic de închinare. Părintele Luca nu auzise până atunci de Muntele Gropul şi nu ştia unde se află. După ce s-a spovedit şi s-a sfătuit cu duhovnicul şi cu stareţul, a înţeles că vedenia a fost de la Dumnezeu şi a plecat să caute acel loc şi să facă ce i se poruncise. Timp de câteva luni a umblat zadarnic prin toate hârtoapele de pe munţii din lungul Jiului (căci acesta era râul mare la răsărit de Tismana), până când, obosit şi deznădăjduit, s-a dus la Schitul Lainici să se odihnească şi să-şi mai ia ceva hrană de drum. După o noapte de odihnă, a pornit din nou în căutare. A purces din nou şi, după o oră, a întâlnit un copilandru care mâna un ciopor de câteva oi. Prin zonă văzuse numai păduri de fag, în care oile nu aveau ce paşte, fapt pentru care l-a întrebat pe copil unde duce oile la păscut. Copilul i-a răspuns că sunt mai sus nişte „locurele”. Părintele l-a urmat şi după încă o oră de mers au ajuns într-o poiană largă, cu iarbă verde şi scăldată de lumina soarelui. Puţin mai departe a găsit şi un izvor cu apă limpede şi rece. Tot de la copil a aflat că muntele pe care se afla poiana de la Locurele se numeşte „Gropul” şi atunci a înţeles că acesta era locul unde i se poruncise în vedenie să înalţe schitul.
Părintele Luca s-a întors acasă, a vândut partea de avere pe care şi-o oprise pentru suflet şi a cumpărat poiana de la Locurele de la cei care o aveau în proprietate. Între anii 1850 și 1852, ajutat de un alt preot, Constandin Cărtianu, a construit o biserică de lemn şi câteva chilii, înzestrând totodată schitul cu cele trebuincioase pentru slujbă şi pentru viaţa monahilor care doreau să se nevoiască aici. Ulterior, părintele Constandin Cărtianu s-a călugărit şi el la schit, cu numele Cleopa. Menţionăm că Luca şi Cleopa sunt numele celor doi ucenici ai Mântuitorului care L-au întâlnit după Înviere pe drumul spre Emaus.
O catagrafie din arhiva Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, din data de 23 iunie 1854, arată că în acel moment schitul era funcţional şi avea biserică nouă de lemn, cu prestol de lemn, acoperită cu şindrilă de brad, veşminte, cărţi şi obiecte de cult, şase case de lemn acoperite cu şindrilă, livadă de pruni, o pivniţă nouă, 10 stupi, 20 de capre cu iezii lor şi 6 pogoane de pământ în jurul schitului. Documentul a fost întocmit de Diadoh, exarhul Episcopiei Râmnicului, pe vremea când Sfântul Irodion Ionescu devenise stareţ al Mănăstirii Lainici şi al Schitului Locurele.
Minuni şi făcători de minuni
Sfinţenia locului a fost scrisă în întâmplările minunate prin care Dumnezeu i-a mângâiat pe cei care au venit aici să se roage. De-a lungul timpului, câteva s-au păstrat mai cu seamă în evlavia poporului. Stă cunoscut de pildă faptul că Sfântul Calinic Cernicanul a vizitat de mai multe ori schitul şi tot el a sfinţit biserica. La una din aceste vizite, după slujbă, şi-a trimis însoţitorii înainte, iar el s-a aşezat pe o buturugă şi plângea. Ucenicul l-a întrebat: „De ce plângi, preasfinţite, te doare stomacul?” Sfântul a răspuns: „Nu, fiul meu, dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ schimbându-se la Cernica. Părintele Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit”. Ulterior, ucenicul a plecat la Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul când plânsese Sfântul Calinic. Este cunoscut faptul că la vremea aceea încă nu existau mijloacele de telecomunicaţii actuale, deci sfântul nu putea să ştie acest lucru decât de la Duhul Sfânt.
Episcopul Ghenadie Enăceanu menţionează că a cunoscut aici un schivnic, pe nume Ioanichie, care trăia de 40 de ani retras în munte. Acesta ducea o viaţă simplă şi smerită, arătându-se plin de bunătate. Atunci când episcopul i-a propus să-l hirotonească preot, din smerenie nu a îndrăznit să-l contrazică, în schimb, s-a făcut nevăzut, dorind să rămână în continuare simplu rugător. Alături de Cuviosul Ioanichie sunt amintiţi şi alţi pustnici făcători de minuni care au vieţuit pe aceste meleaguri.
