Podoabele şi odoarele sfinte au fost introduse în Biserică încă din primele secole și au dobândit imediat un simbolism propriu. Rolul şi locul lor în cult este încărcat de semnificaţii simbolistico-mistice, constituind un veritabil depozitar de trăire şi viaţă duhovnicească.
Vorbind despre Biserica Sfântului Mormânt, zidită în Ierusalim din porunca Împăratului Constantin cel Mare, marele istoric al primelor veacuri creştine, Eusebiu de Cezareea, oferă o frumoasă descriere despre podoabele pe care le adăpostea sfântul locaş. „În altarul acestei biserici, spune Eusebiu, era un emisfer (bolta baldachinului) înconjurat de atâtea coloane, câţi sunt şi apostolii la număr. Deasupra fiecărei coloane erau coşuri mari şi frumoase de argint, dăruite de împărat ca semn al venerării celor doisprezece sfinţi apostoli”. Marele istoric bisericesc afirma, prin urmare, că cele douăsprezece coloane care înconjurau baldachinul închipuiau pe cei doisprezece apostoli. Iar cutia făcută în forma porumbelului, atârnată de bolta baldachinului pentru a se păstra în ea Sfânta Euharistie, avea închipuire simbolică, fiind „expresiunea Sfântului Duh”.
Sfinţii Părinţi despre simbolismul obiectelor de cult
Dar şi lucrurile sfinte din Biserică au dobândit treptat simbolisme aparte. Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (638), într-un „fragment de comentarii liturgice”, afirma că partea de sus, adică bolta altarului, este „simbolul peşterii din Bethleem sau a mormântului lui Hristos”. De asemenea, scaunul episcopului reprezintă tipul tronului Domnului, scaunele preoţilor - scaunele drepţilor, Sfânta Masă - mormântul în care a fost pus Mântuitorul, baldachinul - corabia lui Noe, iconostasul - piatra de pe mormântul Domnului răsturnată de înger, toaca - trâmbiţa îngerilor la a doua venire a Domnului, ilitonul - înfăşurăturile de îngropare ale Domnului; candelele - focul veșnic etc.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, explicând toate obiectele din casa Domnului, arăta între altele că stâlpii ce susţin iconostasul închipuiesc deosebirea dintre cele materiale şi spirituale, pentru că ei despart naosul de altar. Tot astfel au dobândit semnificaţii simbolice şi odoarele sfinte întrebuinţate în casa Domnului. De exemplu, clopotele sunt simbolul vocii lui Dumnezeu, lumina din Biserică - lumina divină, tămâia - respectul ori darul Sfântului Duh.
Veşmintele şi vasele liturgice
Veșmintele liturgice au și ele simbolismele lor. Astfel, stihariul simbolizează îmbrăcămintea cea luminoasă a îngerilor, orarul - aripile îngerilor, mânecuţele - legăturile mâinilor Mântuitorului când a fost dus la răstignire, epitrahilul - învăţăturile lui Hristos, brâul - puterea divină, felonul - puterea lui Dumnezeu, ori hlamida cu care a fost îmbrăcat Domnul când a fost dus la răstignire. La arhiereu, sacosul ne duce cu gândul la patima Domnului, omoforul închipuie oaia cea pierdută pe care Mântuitorul a luat-o pe umerii săi, iar mantia se aseamănă cu îmbrăcămintea îngerească. De asemenea, râurile de pe mantie, arată în limbajul simbolic râurile de învățătură, mitra - cununa de spini pe care a purtat-o Domnul când a fost dus la răstignire, epigonatia - sabia spirituală sau cuvântul lui Dumnezeu, engolpionul - preamărirea lui Dumnezeu, crucea - mărturisirea credinței în Hristos, iar cârja, autoritatea pastorală. De asemenea, dichero-tricherele, cu ajutorul cărora binecuvântează arhiereul, întruchipează cele două firi ale Mântuitorului Hristos şi totodată cele Trei Persoane Dumnezeieşti.
Culorile veșmintelor liturgice au și ele propriile semnificații: culoarea albă este simbolul luminii și al inocenței și veseliei; culoarea roșie simbolizează dragostea creștină sau sângele martirilor; negrul - întristarea și durerea, iar culoarea verde simbolizează speranța.
Nu în ultimul rând, vasele liturgice poartă şi ele simbolisme cu totul aparte. Potirul simbolizează paharul întrebuințat de Domnul la Cina cea de Taină, discul - ieslea în care S-a născut Domnul, steaua - steaua pe care au văzut-o magii când S-a născut Hristos, acoperămintele cele mici - scutecele în care a fost înfăşurat pruncul Iisus, acoperământul cel mare - aerul ce învăluieşte pământul, antimisul - giulgiul în care a fost înfăşat trupul Domnului când a fost pus în mormânt, copia - suliţa cu care a fost împuns pe cruce Domnul, lingurița - cleştele cu care serafimul a luat cărbunele de pe altar şi l-a atins de buzele profetului Isaia pentru a-l curăţi, buretele - buretele cu care s-a dat lui Hristos pe cruce oţet amestecat cu fiere pentru potolirea setei, ripida - serafimii care în mod nevăzut sunt de față la plinirea Sfintei Euharistii, cădelniţa - darul Sfântului Duh (ca şi tămâia).
