Omul în dinamica unei existenţe binecuvântate

În fiecare etapă a existenţei sale, omul se mişcă neîncetat între dat şi devenire, între posibilitate şi virtute. Teologia ortodoxă explică acest parcurs al omului în dinamica harică a legăturii sale cu Dumnezeu, aşezându-l în realitatea concretă a Sfintelor Taine. Există astfel o legătură profundă dintre „pecetea darului Duhului Sfânt” care îmbracă Taina Mirungerii şi creşterea în virtuţile teologice ale vieţuirii împreună cu Hristos. 

Sfântul Ioan Damaschinul arată în acest sens că „împreunarea concretă dintre dar şi virtute” îşi are obârşia în creaţia primordială a omului. După el, această „profilare ontologică” este împărtăşirea perfectă dintre microcosmos şi macrocosmos. „Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh, şi trup; duh din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână şi să laude pe Binefăcător, trup ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască când se mândreşte cu măreţia. Animal condus aici, adică în viaţa prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Se îndumnezeieşte prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în fiinţă dumnezeiască” (Sfântul Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Bucureşti, 2005, Cap. 12, p. 83). 

„Prin virtuţi ne oferim continuu jertfă lui Dumnezeu împreună cu Hristos”

Legătura dintre dar şi virtute vine aşadar în mod firesc, tocmai pentru faptul că, în înţeles mistagogic, „continuarea şi adâncirea stării de jertfă de la Botez se arată în virtuţile noastre”. Pe de altă parte, urcuşul duhovnicesc împărtăşit la modul permanent în această lucrare presupune „renunţarea neîncetată la egoism şi trăirea unei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru semeni”. Această stare de neîncetată veghe duhovnicească se hrăneşte „din puterea stării de jertfă a lui Hristos”. De aceea, învăţătura Bisericii arată că „prin virtuţi ne oferim continuu jertfă lui Dumnezeu împreună cu Hristos... virtuţile reprezintă în acelaşi timp dezvoltarea vieţii celei noi în Hristos şi desfăşurarea noastră după asemănarea Lui” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică”, vol. 3, Bucureşti, 2003, p. 47). În contextul acestei întrepătrunderi şi în acord cu învăţătura Bisericii se poate spune şi mai lămurit că darul primit prin Taina Mirungerii reprezintă virtutea în posibilitate. „Lucrarea porneşte de la Dumnezeu, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul» (Matei 25, 25) şi nu «stingem Duhul» (I Tes. 5, 19) ce arde în noi. Adică, să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice lucru de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunătatea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire, ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar Însuşi Domnul Hristos, Care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete, în chip neînţeles, rădăcinile vieţii duhovniceşti” (Sfântul Nicolae Cabasila, „Despre viaţa în Hristos”, Bucureşti, 2009, p. 31).

Darul şi virtutea, mijloace mărturisitoare în modernitate

Revenind la litera Scripturii, putem desluşi o compatibilitate alegorică a virtuţilor teologice. Privite în acest fel, ele îşi găsesc corespondenţa în cărţile Vechiului Testament unde: credinţa este asemănată adesea cu stâlpul de foc care-i conducea pe evrei noaptea prin pustie, nădejdea cu mana cu care erau hrăniţi, iar dragostea cu chivotul legii şi cu pământul făgăduinţei. În iconografie, ele au fost reprezentate sub chipul a trei fecioare: credinţa este o fecioară îmbrăcată în haină albastră purtând în mână o cruce, nădejdea - o fecioară îmbrăcată în haină verde care poartă în mână o ancoră, şi dragostea este reprezentată de o fecioară cu haină albă care ţine în mână o floare. 

Întrucât se găsesc totdeauna într-o indisolubilă legătură, virtuţile teologice reprezintă principalele jaloane în drumul nostru spre mântuire. Ele ne fac să înţelegem lămurit că pe Dumnezeu Îl cunoaştem prin credinţă, ne îndreptăm spre El prin nădejde şi ne unim cu El prin iubire. Ordinea şi importanţa lor o confirmă Sfântul Apostol Pavel, care spune: „Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13, 13).

Pentru a urca spre desăvârşire, creştinul botezat este angrenat în această dinamică existenţială, cumulată în viaţa Bisericii. Prin intermediul Sfintelor Taine, el reuşeşte să redescopere adevărata direcţie pe care trebuie să păşească. În demersul său nu este lăsat singur, ci poartă permanent cu sine grija Duhului Sfânt, împărtăşită prin lucrarea harului în daruri şi virtuţi. Dacă prin pecetluirea din Taina Mirungerii, creştinul dobândeşte receptaculii harului dumnezeiesc, prin care să se poată „deosebi” de cei păcătoşi (cf. 2 Cor. 6, 17), prin virtute el urcă trepte noi de la „chip” la „asemănare” prin despătimire. 

În această stare, fiecare dintre noi primim posibilitatea de a fi „membri ai unui popor de preoţi. Acest dar stă la baza tuturor darurilor particulare ale Duhului, care conferă responsabilităţi particulare” („Viu este Dumnezeu”, Catehism Ortodox, Alba Iulia, 2009, p. 354). În virtutea acestui fapt, Biserica răspunde prin mădularele ei modernismului şi secularizării. Ea poartă peste veacuri bogăţia de daruri şi virtuţi, ca pe nişte doctorii pentru o istorie suferindă. „Din ziua Rusaliilor, spune în acest sens părintele Alexander Schmemann, există o pecete, o rază, un semn al Duhului Sfânt pe toate, pentru cei care cred în Hristos şi ştiu că El este viaţa lumii - şi că în El lumea în totalitatea ei a devenit din nou liturghie, comunitate, înălţare” (pr. prof. Alexander Schmemann, „Pentru viaţa lumii. Sfintele Taine şi Ortodoxia”, Bucureşti, 2012, p. 145). 

O societate secularizată încearcă să-l scoată pe om din tovărăşia virtuţilor, lăsându-l în afara „asemănării” cu Dumnezeu. Rămas „fără rădăcini”, acesta este scos în consecinţă şi de sub înrâurirea harului şi excluzându-se din dinamica Sfintelor Taine, omul secularizat rătăceşte cărarea spre mântuire. Drumul lui „vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Ştiinţa lui nu mai ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, câtă vreme nu-şi rânduieşte principiile „după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt Se face cunoscut Dumnezeu. Mulţi filosofi şi savanţi au ajuns la convingerea că Dumnezeu există, dar n-au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu” (Sfântul Siluan Atonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, 1994, p. 120). 

Omul de astăzi îşi poate redescoperi rădăcinile şi frumuseţea virtuţilor sale numai în duhul propriei sale libertăţi. O soluţie cu siguranţă ar fi aşezarea propriilor dorinţe, daruri şi virtuţi după voia lui Dumnezeu. Astfel, „când face cineva voia lui Dumnezeu, îşi face propria voie lui Dumnezeu. Dar şi-o face cu voia sa, sau îşi pune voia sa la dispoziţia lui Dumnezeu. Căci făcând omul voia lui Dumnezeu, e activă şi voia lui Dumnezeu în voia omului. Dar nu voia lui Dumnezeu se pune la dispoziţia omului, ci a omului la dispoziţia lui Dumnezeu. Cele două voi ajung la o unitate, fără confuzie” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”. vol. 11, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1981, p. 273, nota 372).