Omul Tudor Vladimirescu

Părintele profesor Dumitru Stăniloae observa că „indivizii, ca și popoarele, pe măsură ce sporesc în conștiința de sine, își cercetează tot mai mult trecutul și-i dezvăluie tot mai bine semnificația” („Națiune și creștinism”, Ed. Elion, București, 2004, p. 38). Putem afirma că și Tudor Vladimirescu este un astfel de om, preocupat de cunoașterea propriei sale persoane, de trecutul țării sale și de viitorul ei.

Calitățile sale native, un om profund în gândire, prompt în hotărâre, aprig în exprimare și acțiune; om de cuvânt, credincios și corect în raporturile cu semenii săi, spunând fiecăruia, mare și mic, și binele, și răul pe care îl gândea despre faptele lor, evitând echivocul și autoumilirea, l-au ajutat pe Tudor să devină în scurt timp omul care oferea o nouă direcție, o nouă speranță de viață unui popor asuprit și deznădăjduit. Tudor era un astfel de om, ne arată aproape toate mărturiile contemporanilor săi. Iată ce-i răspundea Tudor ispravnicului de Mehe­dinți la acuzațiile acestuia: „Eu nici nu sânt hoț, nici n-am fost vreodată, nici voi fi, ci sânt, atât eu cât și cei împreună cu mine, eșiți pentru marele folos obștesc și al celor mari, și al celor mici…ci iarăși zic, să știi că eu sânt cel mai bun fiu al patriei mele” (Tudor Vladimirescu în memoria poporului român, București, 1996, p. 32).

„O voință dârză și o ambiție puternică”

La 5 februarie 1815, Tudor îi scrie din Orșova boierului Nicolae Glogoveanu, descriindu-i si­tuația grea în care se aflau locuitorii Mehedințiului în urma invaziei adalâilor din anul 1814: „Mare milă am pentru săracii locuitori ai Mehedințului, că unii de o parte și alții din altă s-au topit de tot, numai sufletu au rămas dintr-înșii. Dar sumă din­tr-înșii, toți oameni drepți, îi prăpădiră oamenii împără­tești și domnești. Mai mare nevoie au făcut! Arată oamenii bătrâni că din vremea tătarilor n-au pățit așa. Săracii oameni, mulți oameni buni care-i cunosc, ei au mers dupe bucate să-și cumpere și i-au prins cei împă­rătești și le-au tăiat mâinile, ce nu s-a făcut de când e lumea. Mare foc și mare jale pentru acest neam ticălos” (ibidem, ­p. 27).

Credem că Tudor a căutat întreaga sa viață să adune în sine toate calitățile unui adevărat lider și să aibă acea misiune extraordinară care să schimbe radical modul greu de viețuire al conaționalilor săi: „Iată însu­șirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încre­din­țată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaș­tere a oamenilor și o experiență bogată în afaceri militare, o voință dârză și o ambiție puternică, susținute de o pasiune revolu­ționară, căreia era gata să-i sacrifice totul, dar care nu-l putea face să uite interesul de a izbuti cu orice preț și de a cuceri pentru sine  și pentru clasa căreia apar­ținea puterea supremă.

Clasa pe care o reprezintă Tudor e boierimea mică și pătura negustorească care începe să se ridice la începutul secolului al XIX-lea și ia poziție din ce în ce mai ostilă față de boierimea mare. În lupta ei cu boierimea care deține toate posturile privilegiate, boierimea mică va invoca tot mai stăruitor și mai sistematic ideile Revolu­ției franceze de libertate și egalitate” (A. Oțetea, Tudor Vladimirescu și revoluția din 1821, București, 137).

Moștenirea tudoriană

Era de neconceput ca o astfel de personalitate să fie uitată repede ori să nu lase urme ­puternice în conștiința națio­nală a poporului său. Părintele nostru Dumitru Stăniloae a ­observat faptul că fruntaşii ­neamului au înţeles că tăria popoarelor a stat totdeauna şi stă în solidaritatea lor, în cheagul dintre membrii ei. Tudor Vladimirescu şi acţiunea sa ­întăresc acest fond etnic al ­poporului nostru.

 Poporul nostru a conştientizat că viaţa trebuie acceptată în mod realist, cu bucuriile și necazurile ei, dar cu nădejdea în Dumnezeu. Ne-am născut şi am crescut odată cu Ortodoxia românească şi în sânul ei. Ea ne-a dat şi ne-a întărit dorul după starea de libertate, de autonomie naţională. Acesta a fost un impuls mai puternic decât voinţa de stăpânire a altor popoare.
Noi credem că Tudor Vladimirescu a fost un model de iubire jertfelnică îndreptat înspre libertatea patriei sale. „Legea cea mai înaltă de viaţă a ­neamului nostru este românitatea” („Nați­une și creștinism”, p. 103). Putem afirma cu tărie că domnul Tudor a constituit un model de român care a luptat, chiar cu preţul vieţii, pentru românitate, pentru libertatea şi demnitatea poporului său.
Un veac şi ceva mai târziu, părintele Stăniloae va exprima acest dor românesc prin frumoasele lui cuvinte pline de patriotism: „Cât de rău mi s-ar părea fratele meu român, e fratele meu şi e mai bun de mii de ori decât un străin. Cât de vrednic de critică mi s-ar părea stările din ţara mea, sunt infinit mai bune decât cele pe care le-aş avea ca român când mi-aş pierde independenţa, când ţara mea n-ar mai fi liberă” (ibidem, p. 97).

Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821 a produs încheierea domniilor fanariote și numirea din nou, în anul următor, de către Poartă a domnilor pământeni - Ioniță Sandu Sturdza în Moldova și Grigorie Dimitrie Ghica în Țara Românească. Mulți istorici consideră că anul 1821 ar fi debutul modernității pentru faptul că în perioada imediat următoare s-au întocmit o serie de proiecte de reformă ale boierimii mici şi mijlocii, ale intelectualităţii şi ale orăşenilor. „Trebuie să fim solidari cu istoria, spunea iarăşi părintele Stăniloae, „să simţim răspundere pentru ea”.

Tradiţia ne spune că, la 1 mai 1921, Comitetul şcolar Padeş, întrunit la iniţiativa învăţătorului N. I. Spineanu, stabilea ca în ziua de 9 iunie 1921, când trebuia să se omagieze centenarul lui Tudor, să se sărbătorească şi în comuna Padeş 100 de ani de la moartea acestuia. Același comitet a ridicat în centrul câmpiei o troiţă din lemn, cu însemnarea: „Tudor Vladimirescu, 1821-1921”. Șase ani mai târziu, sub conducerea aceluiaşi comitet şcolar, locuitorii comunei Padeș au început lucrările pentru construirea monumentului de piatră, existent și astăzi.