Pamfil Şeicaru, ctitor de mănăstire şi de ziare

În această perioadă este bine să ne amintim şi de personalităţi interzise în regimul bolşevic din România, luptători în Primul Război Mondial întregitor. Între aceştia, destinul lui Pamfil Şeicaru este unul singular: rănit grav în război, scăpând cu viaţă, s-a angajat în faţa lui Dumnezeu să construiască o mănăstire.

S-a născut la 18 aprilie 1894 în comuna buzoiană Beceni, primul din cei şase copii ai Anei şi ai funcţionarului ceferist Haralambie. De fapt, familia Şeicaru vine din comuna braşoveană Şeica (de unde şi-a luat numele). Conform fişei întocmite de Iordan Datcu pentru Dicţionarul General al Literaturii Române, coordonat de Eugen Simion, apărut sub egida Academiei Române la Editura Univers Enciclopedic în 2007 (pp. 544-546), Pamfil Şeicaru a urmat gimnaziul din Tecuci şi cursul superior al Liceului „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. După absolvire, în 1914, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care este nevoit s-o întrerupă din cauza intrării României în război, în 1916.

Studiile le finalizează în 1918 la Iaşi. A fost căsătorit cu devotata Constanţa, au avut un singur copil, Ana Viorela, decedată într-un accident de circulaţie la Paris. A fost ales deputat independent în Parlamentul României (1928, 1931, 1933). Din însărcinarea mareşalului Ion Antonescu, pleacă din ţară, la 9 august 1944, pentru a organiza „o bază de apărare în afara hotarelor ţării”, pe intinerarul Viena-Berlin.

Evenimentul de la 23 august 1944 îl găseşte deci peste hotare, este contrariat şi indignat de gestul regelui Mihai de a colabora cu gruparea bolşevică din România şi de a-l trăda pe mareşal („La 23 august, regele Mihai a lichidat monarhia. Nimeni şi nimic nu o mai poate restaura”). Datorită Decretului regal nr. 2134 din noiembrie 1944, prin care scriitorilor şi ziariştilor diplomaţi li s-a interzis întoarcerea în ţară, Pamfil Şeicaru se stabileşte în Spania, întâi la Palma de Mallorca (până în 1953), apoi la Madrid (până în 1974), unde înfiinţează revistele „Analele politice” şi „Liberty and Justice” şi colaborează la alte mari ziare româneşti din exil. În ţară, este condamnat la moarte, în contumacie, la 30 mai 1945, ca un criminal de război. În 1974 se stabileşte în Germania la Karlsfed (până în 1977), apoi la Dachau, unde trece la cele veşnice, la 21 octombrie 1980. 

Debutul literar

Pamfil Şeicaru debutează ca scriitor, în 1911, în revista tecuceană „Freamătul” (cu o lucrare dramatică), apoi publică cronici şi recenzii în multe reviste literare. Dezvăluindu-şi vocaţia de ctitor, scoate revista „Hiena” (la Bucureşti, apoi la Cernăuţi, împreună cu Cezar Petrescu), ziarul „Bucovina”. În 1924, apare, în sprijinul financiar al lui Titus Enacovici, ziarul „Cuvântul”, la care este prim redactor, fiind nevoit să renunţe din cauza unui conflict cu Nae Ionescu (pictat de Belizarie în fresca tindei Catedralei Patriarhale ca un... necurat). Ctitoreşte, în ianuarie 1928, cotidianul „Curentul”, până în 1944, devenit un renumit trust de presă, cu imobil propriu (azi sediul SRI) şi cu publicaţii-anexă („Curentul literar”, de pildă), în care şi-a demonstrat forţa sa jurnalistică, atacând, uneori dur, pe şacalii vremii (el însuşi fiind numit „şacal”, însoţit de formula „şantajul şi etajul”) şi, mai ales, politica anexionistă a URSS-ului lui Stalin. Desfiinţat în ţară de cenzura bolşevică, „Curentul” reapare la Műnchen, la 3 iunie 1978.

Personalitate marcantă a vremii sale, el însuşi a devenit personaj literar în scrieri celebre: „Gorila” de Liviu Rebreanu, „Ultima oră” de Mihail Sebastian, „Întunecare” de Cezar Petrescu, „Sectarii” de Ion Agârbiceanu, „Sfârşit de mileniu” de Radu Tudoran, „Al optulea păcat” de Tudor Muşatescu, „Delirul” de Marin Preda.

Critic şi istoric literar neglijat încă, Pamfil Şeicaru a scris pagini interesante şi curajoase despre N. Iorga, E. Lovinescu, Al. Vlahuţă, V. Voiculescu, Victor Ion Popa, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu etc. Cu accente pamfletare scrie despre „năpârlirile” lui M. Ralea sau N.D. Cocea (din punct de vedere politic). Pentru M. Sadoveanu are cuvinte elogioase pentru prima sa perioadă de creaţie, dar îl denunţă pentru colaborarea postbelică cu bolşevicii de la Bucureşti. Despre Arghezi scrie dur, având în vedere doar volumul acestuia, „1907”. Scrie şi un roman, „Vulpea roşcată”, de fapt viaţa romanţată şi deşănţată a Elenei Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea. 

Despre personalitatea şi creaţia sa s-au pronunţat: E. Lovinescu, Camil Petrescu, R. Dianu, Nichifor Crainic, Paul Tomescu, Zaharia Stancu, Mihnea Gheorghiu, Horia Stamatu, Z. Ornea, Ovidiu Vuia, Şt. Baciu, Aristide Buhoiu, Victor Frunză, Barbu Cioculescu, I. Simuţ, Rene Al. de Flers, Gh. Grigurcu, Alex Ştefănescu, N. Florescu, Cassian Maria Spiridon, Paul Al. Georgescu, Grete Tartler, Mircea Coloşenco, Cornelia Ştefănescu, Fl. Manolescu, Marian Popa, Mihai Pelin, I. Oprişan, Iordan Datcu etc.

„Eu sunt ostaş şi nu sunt dominat decât de gândul de a servi cauza naţiei mele”

Destinul lui Pamfil Şeicaru este legat de Primul Război Mondial. A fost sublocotenent în Regimentul 17 Mehedinţi („Eu sunt ostaş şi nu sunt dominat decât de gândul de a servi cauza naţiei mele” sau „Cine îşi iubeşte patria să o dovedească”, notează el în două scrisori particulare). Regele Ferdinand l-a decorat cu Crucea de cavaler a Ordinului „Mihai Viteazul” („pentru vitejia şi îndârzirea cu care a comandat compania de mitraliere în luptele de la cota 771 Cireşoaia la 27, 28 şi 29 august 1917” , se menţionează în acest ordin). Generalul Berthelot (ales ulterior membru de onoare al Academiei Române, împroprietărit cu o moşie pe lângă Deva, pe care o va lăsa drept moştenire pentru tinerii români care studiază în Franţa) i-a conferit Ordinul „La Croix de Guerre”. A participat la marile bătălii ale Războiului Reîntregirii, de la Orşova până la Mărăşeşti, remarcându-se nu numai ca ostaş al armatei române în luptele de la Cerna, Alion, Jiu şi Trotuş, dar şi prin acte de binefacere: lângă Mărăşeşti, ridică, pe cheltuiala sa, o statuie reprezentând un soldat care se bate cu vrăjmaşul cu ciomagul, nemaiavând gloanţe; la cimitirul ostaşilor români înmormântaţi la Soultzmat din Alsacia (Franţa), luaţi prizonieri de germani, a donat o statuie, reprezentând Mama îndurerată, opera sculptorului Oscar Han; alte monumente comemorative le-a ridicat la Val du Roy - Franţa („Monumentul Eroilor Români”) şi la Stay Krim - Ucraina („Troiţa Eroilor Români”).

Mănăstirea „Sfânta Ana”, o ctitorie de suflet

Şi mănăstirile contemporane nouă îşi au legenda lor, bazată pe fapte istorice. Mănăstirea „Sfânta Ana” (numele mamei sale) de la Orşova are istoricul ei. Pamfil Şeicaru a fost grav rănit de explozia unui obuz în acest loc, îngropat chiar în această coamă de deal în toamna anului 1916, într-un tranşeu, împreună cu un camarad de armă. Scăpând cu viaţă, ca printr-un miracol, el s-a angajat în faţa Domnului să ridice o mănăstire, aşa cum altădată făceau bravii noştri domnitori (Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Vasile Lupu, C. Brâncoveanu etc.).

Aşa cum ne încredinţează maica stareţă Justina Popovici, originară din Basarabia, într-o micronografie, Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova, tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, construcţia sfintei mănăstiri a început în 1936, după proiectul arhitectului Ştefan Peterneli şi în organizarea şantierului condus de inginerul cernăuţean Gh. Betelevici şi de Grigore Sârbu, ultimul devenit, ulterior, primar al Orşovei. S-a construit mai întâi un drum pietruit prin pădure, de un kilometru jumate, numit ulterior „Drumul Eroilor”, străjuit de şapte troiţe sculptate din lemn de stejar masiv, prevăzute cu bănci de popas. Vitregia vremii şi mai ales a vremurilor a distrus aceste troiţe. Biserica Mănăstirii „Sfânta Ana” a fost comcepută şi realizată în stilul bisericilor noastre din lemn, învelitoare cu şindrilă de brad, pe o fundaţie de beton şi piatră.

Chiliile sunt aşezate pe cele două laturi exterioare, formând o curte interioară. Pictura murală a fost realizată de bucureşteanul I. Ivănescu în spiritul tradiţiei bizantine, iar catapeteasma a fost sculptată în lemn de tei. Construcţia mănăstirii a fost finalizată în 1939, urmând să fie locaş sfânt pentru maici, dar, din motive discutabile, ea n-a fost sfinţită şi introdusă în circuitul monastic. Al Doilea Război Mondial şi regimul bolşevic ateist din România au întârziat sfinţirea ei. În acest regim, mănăstirea a fost transformată (cu acoperirea pereţilor pictaţi) în preventoriu TBC, în tabără pentru pionieri, bază turistică cu bar şi restaurant.

Prinos de recunoştinţă peste vreme

După 1990, vrednicul de pomenire, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, a reuşit, cu eforturi deosebite, să preia locaşul sfânt sub oblăduirea Arhiepiscopiei Craiovei şi astfel, la 2 decembrie 1990, Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova a fost sfinţită de către Preasfinţitul Părinte Damaschin Severineanul, Episcopul-vicar al Mitropoliei Olteniei, cu hramul Adormirea Sfintei Ana (25 iulie). Au urmat lucrări de restaurare, de refacere a picturii murale (de către pictorii bisericeşti Maria şi Grigore Popescu), de refacere a sculpturii catapeteasmei, a iconostaselor, stranelor şi a scaunului arhieresc cu efigia Sf. Nicodim, ocrotitorul Olteniei (de către sculptorul Costică Moroiu). În 1999 a fost din nou sfinţită de către vrednicul de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu. În 1996 s-a încheiat construcţia clopotniţei, iar în 2000 au fost extinse spaţiile de cazare.

În semn de pios omagiu adus ctitorului său, în 1995 Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova a organizat Muzeul Memorial „Pamfil Şeicaru”, care cuprinde documente fotografice, cărţi, ziare şi alte obiecte aparţinătoare ctitorului (provenind de la Muzeul Naţional al României), masca sa mortuară. Vizitatorul are astfel prilejul de a cunoaşte date biografice, localităţile legate de peregrinările sate, participarea sa la Războiul Reîntregirii Neamului (decorarea ostaşilor, monumentele ridicate pe cheltuiala sa de Şeicaru în memoria camarazilor săi, din ţară şi din Franţa), activitatea sa la „Curentul”, actul de condamnare la moarte, exilul, reabilitarea sa la 6 martie 1995, operele sale etc. S-a îndeplinit şi ultima dorinţă: readucerea sa în ţară şi reînhumarea, întâi la Cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, alături de părinţi (17 februarie 1991) şi, apoi, pentru totdeauna, în pridvorul sfintei Mănăstiri „Sfânta Ana” din Orşova (20 octombrie 2005).