Participarea clerului vâlcean la Revoluţia de la 1821

În toate momentele decisive ale istoriei noastre, Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhi, călugări sau preoţi de enorie, a sprijinit idealurile de libertate, unitate şi de dreptate socială ale poporului român, identificându-se cu păstoriţii până la sacrificiu. Sute de preoţi şi monahi de pretutindeni şi-au făcut datoria faţă de neam şi de ţară, împlinindu-şi cu demnitate înalta lor misiune de slujire a enoriaşilor şi semenilor. Pilduitoare rămân figurile acelor slujitori care, cu dârzenie şi curaj, au sprijinit pe Tudor Vladimirescu, în 1821, patrioţii din 1848, pe cei care au luptat pentru înfăptuirea Unirii Principatelor din 1859 şi ostaşii români, în 1877-1878. În timp ce unii au suferit până la jertfă, alături de ostaşii şi păstoriţii lor, fiind împuşcaţi, alţii au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru că au ascuns şi au ajutat militarii români scăpaţi din prizonierat sau rătăciţi în timpul retragerii. În acele vremuri de restrişte, Episcopia Râmnicului a avut un aport considerabil. În rândurile următoare, vom înfăţişa o parte din formele concrete de participare a clerului şi întregii suflări spirituale vâlcene la luptele naţionale şi sociale ale poporului român din secolul al XIX-lea.

Mişcarea revoluţionară din 1821 reprezintă unul dintre cele mai însemnate evenimente din istoria poporului român. Îndreptată împotriva sistemului fanariot, „a jafurilor şi a nelegiuirilor cu care turcii şi grecii chinuiau acest popor”, răscoala lui Tudor Vladimirescu a fost, de fapt, acea scânteie care a aprins flacăra unui veac de frământări sociale, menite să scuture din temelii jugul dominaţiei străine. Însemnătatea ei se vădeşte cu preponderenţă în scopul urmărit: libertate socială şi naţională. Pentru împlinirea aspiraţiilor sale, alături de domnitorul oltean a fost toată suflarea românească, de la ţărăni şi orăşeni, până la preoţi şi ierarhi, care n-au pregetat o clipă să treacă în rândul mirenilor şi să susţină idealurile unei întregi naţiuni. Din tradiţia consemnată în scris de istoricul C. D. Aricescu reiese că la intrarea lui Tudor în Bucureşti, în fruntea pandurilor, avea în dreapta sa un preot, cu crucea în mână, în calitate de susţinător al idealurilor poporului român. Ideea este susţinută şi de către F. G. Laurencon, profesor de origine franceză, stabilit în Bucureşti, care menţiona, în impresiile sale, că ofiţerii lui Tudor Vladimirescu au străbătut Capitala, urmaţi fiind de clericii „care intonau rugăciuni, pe care le sfârşeau descărcând pistoale şi chemând poporul la liberatete cu strigăte puternice”. Prezenţa clerului, alături de domnitor şi de oastea ţării, relevă sacrificiile făcute şi rolul determinant pe care l-a avut Biserica în desfăşurarea şi proiectarea evenimentelor din 1821. Desigur, printre preoţii care au participat la mişcarea din zorii secolului al XIX-lea găsim şi pe cei din judeţul Vâlcea. Drept aceea, socotim util să înfăţişăm, pe baza mărturiilor istorice, contribuţia clerului vâlcean la izbânda revoluţiei, punând accentul pe aportul mănăstirilor acestor meleaguri la apărarea patriei.