„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca
Predica, act misionar împlinit în numele lui Hristos
Predica rostită la Sfânta Liturghie din zilele de duminică și sărbători este un act misionar în sânul Bisericii, orientat către cei credincioși, dar și către cei botezați, însă indiferenți, căldicei sau chiar deveniți asemenea necredincioșilor și care ajung uneori, printr-o conjunctură sau alta, să asiste la slujbă. Astfel, după iconomia neștiută a lui Dumnezeu, o predică poate trezi un suflet din moartea păcatului și a necredinței, dar ea are și rostul de a menține și de a intensifica râvna celor iubitori de Dumnezeu. De aceea, integrată în slujba Sfintei Liturghii, predica dobândește „o însușire sfântă” și o putere aparte, cu condiția propovăduirii unui cuvânt „nefalsificat” și care „Îl transmite pe întregul Hristos aflat în Biserică”, spune părintele D. Stăniloae.
Predica vine în prelugirea citirii Evangheliei ca un act sfințit. Ea se practică în cadrul Liturghiei „nu numai ca să tâlcuiască, să aplice şi să descopere ceva din adâncimile nesfârşite ale cuvântului lui Dumnezeu, ci şi să încălzească rugăciunile Liturghiei prin explicarea lui şi să aprindă şi mai mult rugăciunile comunităţii liturgice. De aceea preotul trebuie şi azi să predice în cadrul Sfintei Liturghii” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, pp. 159-160). Astfel, predica devine un act sacramental, ea făcând parte integrantă a rânduielii euharistice încă din perioada Bisericii primare.
Cuvintele celui care predică se pot transfigura prin pătrunderea lor de energiile harului, de puteri dumnezeieşti, astfel că ele descoperă adâncimi de neimaginat, având puterea de la Duhul Sfânt de a pătrunde într-un fel neobişnuit în inima celorlalţi. Pavel Florenski vorbeşte şi el de această lucrare a harului în cuvintele celui care vorbeşte, dar atrage atenţia că „înduhovnicirea” cuvintelor se datorează înduhovnicirii persoanei care le vesteşte: „Şi, după cum există uneori persoane superioare, înduhovnicite şi pătrunse de lumină lăuntrică, la fel şi cuvintele se pătrund uneori de Duh. Are loc taina transfigurării cuvântului. Păstrând aparenţa cuvintelor obişnuite, din adâncurile persoanei înduhovnicite se nasc cuvinte de altă natură, cuvinte peste care s-a odihnit într-adevăr harul dumnzeiesc. De la ele adie răcoarea veşniciei, tihnă şi împăcarea sufletului obosit şi bolnav. Ele se varsă în inimă ca un balsam vindecător, lecuind rănile dureroase. Adesea ele nu au un aspect atrăgător, nu sunt armonioase, ba poate că sunt aproape greoaie. Însă în smerita imagine merg Hristos şi Maica Sa, presărând sufletul cu flori binemirositoare. Şi sufletul se încălzeşte de bucurie fără sfârşit”(Pavel Florenski, „Dogmatică şi dogmatism. Studii şi eseuri teologice”, trad. Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 222).