Prezența sfinților daco-romani în Cetatea Eternă

Contribuţia părinţilor daco-romani în formarea unei teologii de sinteză între Răsărit şi Apus se descoperă foarte bine în lucrările şi mărturisirea Sfinţilor Ioan Cassian, Dionisie Exiguul şi Ioan Maxenţiu. Personalităţi complexe ale primelor veacuri creştine, cei trei înaintaşi ai noştri au păşit în Cetatea Eternă, Roma, aducând cu sine un bagaj impresionant de teologie, spiritualitate şi cultură orientală.

Perspectiva acestei viziuni şi gândiri ample reprezintă în fapt o sinteză a spiritului ecumenic, împărtăşit în dragoste de Hristos şi de Biserică, de la Pontus Euxin la Ierusalim, în Egipt, la Constantinopol şi mai apoi împărtăşit ca mărturisire la Roma. Această disponibilitate perenă spre misiune şi mărturisire se datorează „universalismului culturii greceşti şi aceluia al latinităţii prin romanizare” de care a beneficiat dintru început creştinismul din Sciția Minor.

Primele reguli monahale pentru creştinismul apusean

Sfântul Ioan Cassian s-a remarcat în primul rând ca un mare nevoitor şi părinte duhovnicesc. De la el rămâne poate cea mai impresionantă şi complexă incursiune teologică de la Răsărit spre Apus. Este cu certitudine cel mai cunoscut daco-roman dintre cei pe care i-am prezentat în analiza noastră. Ucenic al lui Evagrie şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, apoi prieten al Sfântului Leon cel Mare, sfântul părinte însumează o adevărată sinteză de gândire şi mai ales de spirit ortodox. Se socoteşte mai ales a fi fost primul mare teolog care a avertizat Apusul cu privire la pericolul ereziei nestoriene. Mărturisirea sa de credinţă se regăseşte în celebrul şi totodată contestatul său tratat de hristologie „De Incarnationi Domini”. Deopotrivă şi la fel de importante sunt însemnările sale ascetice. Regulile sale de vieţuire duhovnicească au influenţat gândirea Sfântului Benedict de Nursia şi au adus orânduirea vasiliană în Occident.

Prima cronologie creştină

Sfântul Dionisie Exiguul reprezintă din punctul de vedere istoric a doua figură monumentală a prezenţei daco-romane în cetatea eternă. Format în şcoala monahală din Dobrogea, pe locul numit „Mănăstirea”, sfântul prefaţează îndrăzneala şi deopotrivă dibăcia teologică a monahilor sciți, fraţii săi întru metanie călugărească şi vieţuire duhovnicească. S-a remarcat ca mare cronicar, traducător şi nu în ultimul rând teolog. Aportul său pentru teologia apuseană este de asemenea remarcabil, fiind primul care traduce în latină: Epistolele Sinodale şi Anatematismele Sfântului Chiril, „Tomosul către armeni” al Sfântului Proclu de Constantinopol, „Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare”, Pătimirea Sfintei Muceniţe Taisia etc. Logica traducerilor sale se concentrează într-o misiune cu totul şi cu totul aparte: promovarea teologiei ortodoxe şi lupta împotriva ereziilor. Vizionar prin excelenţă, Sfântul Dionisie cel Smerit realizează prin prefaţările sale o amplă introducere a teologiei theopasite. El crede astfel cu tărie în lucrarea de mărturisire a fraţilor săi din Dobrogea, oferindu-le tot sprijinul şi necondiţionata sa susţinere înaintea papei de la Roma. Nu în ultimul rând, Sfântul Dionisie a rămas cunoscut prin intermediul cronologiei sale creştine. Datorită calculelor şi justificării sale teologice, apusenii au dobândit primul calendar creştin cu început de la Naşterea Domnului.

O formulă hristologică novatoare

Călugării sciți în frunte cu Sfântul Ioan Maxenţiu reprezintă o a treia etapă a lucrării mărturisitoare cu specific daco-roman în Cetatea Eternă. Preocupările lor vizează o direcţie strict doctrinară, având menirea să lămurească poate cea mai amplă problematică hristologică din perioada Sinoadelor ecumenice. Înainte de afirmarea lor, hotărârile dogmatice de la Calcedon (451) se găseau în pericolul unei confruntări brutale cu două mari erezii: nestorianismul şi monofizitismul. Biserica Orientală era astfel divizată, fără prea multe soluţii de reconciliere. Mai mult, încercările împăraţilor bizantini de a readuce pacea în imperiu s-au dovedit fără rezultat, adâncind şi mai mult disensiunile existente. Henotikonul lui Zenon (482), aşa-zisa „Propunere de unitate”, nu a reuşit nici pe departe să ajungă la rezultatul aşteptat. De aici a apărut schisma acachiană, stinsă abia în vremea împăratului Iustinian. Un rol deosebit de important în acest context l-au avut călugării sciţi. Formula lor hristologică, „Unus de Trinitate carne passus est”, a fost agreată de luminatul împărat bizantin drept cea mai potrivită soluţie hristologică pentru a readuce echilibrul între extreme. În acest sens, monahii daco-romani, conduşi de Sfântul Ioan Maxenţiu, au venit în Cetatea Eternă pentru a-l convinge pe Papa Hormisdas de veridicitatea acestei hristologii neo-calcedoniene. În însemnările călugărilor sciţi s-a găsit răspuns atât împotriva nestorianismului, care susţinea că în Hristos sunt două ipostasuri, cât şi împotriva monofizitismului, care uzita în sens greşit formula chiriliană „o singură fire a Logosului înomenit”. Ortodoxia mărturisirii lor a fost confirmată în cadrul celui de al V-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol.

Lucrarea apologetică în Cetatea Eternă

Locul în care s-au intersectat toate demersurile apologetice şi mărturisitoare ale teologilor daco-romani a fost fără îndoială Cetatea Eternă. Biruitoare în spirit şi triumfătoare în credinţă, Roma primelor veacuri creştine devenise locul în care se împleteau cele mai adânci năzuinţe de afirmare teologică şi culturală. Biserica aşezase de curând laurii libertăţii peste stigmata martiriului din vremea împăraţilor persecutori, aşezându-se în centrul tuturor preocupărilor înţelepte. Cu toate acestea, starea de fapt a principalelor preocupări doctrinare nu depăşea anumite limite. Problematica hristologică ocupa astfel un loc secund, fiind depăşită de pildă de „teologia crucis”. În acest context, rolul părinţilor sciți a fost unul extrem de important. Prezenţa lor în Cetatea Eternă a generat reacţii ale capilor Bisericii romane în faţa provocărilor hristologice răsăritene. Mai mult, experienţa lor duhovnicească a lucrat ca exemplu de viaţă monahală, împărtăşind Apusul, de multe ori în premieră, de duhul mistic al Răsăritului creştin. Ceea ce Roma oferă în schimb este însă specificul apologetic pe care părinţii daco-romani îl asimilează într-o oarecare măsură în mărturisirea lor.

Între „lucid şi apofatic”

În consecinţă, putem afirma că simbioza daco-romană a imprimat un puternic specific de mărturisire şi trăire autentic creştină în spiritualitatea şi teologia românească. Această particularitate s-a constituit ca mod autentic de manifestare practică şi exprimare teologică în contextul celor mai vechi tradiţii creştine, împărţite între Orient şi Occident. „Ortodoxia, spune părintele Dumitru Stăniloae, ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele popoare venite din Occident... Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a experienţei proprie popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi ca latini aducem taina lucrurilor şi a persoanelor totdeauna într-o lumină mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care e proprie popoarelor occidentale; în privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocşi?”, în Naţiune şi creştinism, Bucureşti, 2004, pp. 1-2).