Rugăciune pentru sufletele celor adormiţi

Tradiţia Bisericii noastre aşază la loc de cinste cultul morţilor, rânduind rugăciuni potrivite şi cereri pentru sufletele celor ce au împlinit marea trecere şi se găsesc cu sufletul „în mâna lui Dumnezeu”. Din acest motiv, Biserica noastră a statornicit ca la începutul celor două mari posturi să se facă pomenire, în zi de sâmbătă, pentru „moşii şi strămoşii” adormiţi întru dreapta credinţă.

Sâmbăta morţilor sau a „moşilor de iarnă” are rolul de a ne reaminti nouă, celor ce împărtăşim încă existenţa pământească, dragostea pentru „cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, drept-măritori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni”. Alături de cuvenita pomenire, credincioşii adaugă participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Raţiunea duhovnicească a acestei tradiţii a Bisericii noastre Ortodoxe stă strâns legată de întărirea legăturii noastre cu cel adormit. În fapt, dorim şi ne rugăm ca această legătură să nu se întrerupă, ea fiind puntea care uneşte cele două lumi: cea văzută şi cea nevăzută.

Rugăciunea de la Sfânta Liturghie şi Parastas

Momentul de comuniune euharistică este de asemenea important pentru întărirea şi ridicarea celui adormit într-o stare mai bună la judecată. De aceea, învăţătura noastră de credinţă confirmă faptul că „noi, cei care mai rămânem pe pământ, îi putem cere lui Dumnezeu să lumineze locul/starea acelui om. Iar Biserica crede că starea celor adormiţi este luminată de rugăciunile lor care se roagă pentru ei, aici pe pământ” (Ilarion Alfeyav, „Rugăciunea. Întâlnire cu Dumnezeu cel Viu”, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016, p. 52). Găsim în acest sens o logică şi o preocupare permanentă pentru pomenirea morţilor. Începând cu scoaterea miridelor la Sfânta Proscomidie, continuând cu ectenia întreită şi „Veşnica pomenire”, ajungând mai apoi să ne rugăm „pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pusnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru dreaptă credinţă”.

După slujba euharistică, preotul iese în mijlocul bisericii şi săvârşeşte pe larg Parastasul, pomenind cu voce tare, la momentul ecteniei, pe cei adormiţi. La final, se ridică coliva şi începe cântarea „Veşnica pomenire”. Fiecare treaptă de rugăciune rânduită pentru această binecuvântată zi ne descoperă o realitate plină de taină şi simbol. Alături de noi liturghisesc îngerii lui Dumnezeu şi toţi drepţii din ceruri, cerând de la Preamilostivul Stăpân „să aşeze sufletele robilor Săi în loc luminat, la loc cu verdeaţă, la de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea... acolo unde toţi drepţii Săi se odihnesc”. Întărirea că vom dobândi răspuns la rugăciunea noastră vine din „mila lui Dumnezeu”, prin care cerem deîndată să li se dea „Împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor”.

Cu gândul la cei adormiţi ai noştri

Alături de tradiţia liturgică, Biserica îndeamnă spre o permanentă cugetare la moarte. De aceea, Sfântul Tihon de Zadonsk spune: „Nu uita să spui în fiecare zi în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: «Miluieşte, Doamne, pe toţi cei care s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta». Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele lor urcă la ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar că mai trăiesc sau nu! Şi cine ştie dacă tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, nu se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului când va simţi că în clipa înfricoşată mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pământeană care îl iubeşte! Şi Dumnezeu va căuta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura El, în nemărginita Lui milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale” (ibidem, p. 52).