„Șapte ani în căutarea focului viu”

Sala „Iosif Episcopul” a Centrului cultural „Sfântul Ierarh Calinic” a găzduit, la începutul acestei săptămâni, conferința „Șapte ani în căutarea focului viu”, susținută de Peter Hurley. La eveniment au luat parte mai mulţi clerici şi credincioşi râmniceni, care au ascultat cu interes mărturisirea şi experienţa de viaţă a oaspetelui din Irlanda.

Peter Hurley este un irlandez care a poposit în România şi n-a mai plecat. În cadrul conferinţei „Șapte ani în căutarea focului viu”, susţinută luni, 6 martie, la Râmnicu Vâlcea, a mărturisit mai multe experienţe inedite care l-au apropiat în decursul timpului de ţara noastră şi de credinţa ortodoxă. După spusele sale, Maramureşul este locul în care a cunoscut adevărata trăire spirituală, hotărând de altfel să rămână aici definitiv. Peter a avut revelația trăirii țăranului în armonia cu natura. „Satul românesc este izvorul în care orice orăşean vine să se încarce cu energie creată de țăranul care trăiește în armonie cu natura. Când românul este fermecat de lăcomie, uită natura, uită satul, se duce la lucru în Italia, vine și construiește - betoane și termopane -, dă foc la casa părintească și distruge tradiția, așa cum am distrus-o și noi în Irlanda... Credeți-mă, țara asta are ceva special!” - a afirmat irlandezul Peter Hurley. El a mai adăugat că în Maramureş există încă tradiție, istorie şi spiritualitate. Maramureșul încă este o rezervație de normalitate şi are magia lui. Depinde de noi, să nu lăsăm să piară această lume. „Aici începe povestea mea, de fapt - a continuat Hurley. Am ajuns prima dată în Maramureş în 2003, la zece ani după ce venisem în România. A fost un şoc la prima vedere: nu mai văzusem aşa ceva nici măcar în filme. Priveam amuţit pe geamul trenului, dimineaţa, la răsărit, când drumul de fier a intrat printre munţi, trecând pasul dinspre Bistriţa. Era vremea cositului, a otăvii, şi ce mi se înfăţişa în mersul legănat al trenului era un tablou. Un tablou viu, mişcător, însufleţit de soarele care încălzea totul şi făcea să strălucească culorile, atât de diferit faţă de Irlanda mea cea ceţoasă şi vântoasă. Verdele crud al fâneţelor necosite, stropite cu flori multicolore, care parcă-mi hrăneau privirea şi sufletul. Pajişti cosite, din loc în loc cu `butoane” galbene - căpiţe de fân abia clădite. Bărbaţi cu pălăriuţe mici de paie pe creştet, care coseau, femei care întorceau iarba cu o unealtă arhaică de lemn, ca o furcă, apoi o clădeau pe garduri lungi de lemn ca să se usuce. Ciobani cu mici turme de oi, risipite pe coasta vreunui deal, privind trenul sprijiniţi în bote. Case vechi din lemn, din bârne prinse una-ntr-alta, fără cuie, după un meșteșug străvechi. Grădini pline de flori și meri cu mere roșii și peri rupându-se sub greutatea roadelor. Un aer curat, care-ți umplea plămânii până-n rărunchi. O țară a lemnului și a pădurii, un loc istoric, parcă desprins din cronicile vechi. Mă gândeam că așa trebuie să fi fost și în Irlanda, cu două sute de ani în urmă, îna­inte de epoca industrializării, care a făcut să dispară această civilizație rurală. Apoi am cunoscut meșteri cioplitori în lemn, apoi o familie de olari, care au un cuptor vechi de peste cinci sute de ani, după model dacic, pe care generații la rând de olari din această familie l-au reparat și l-au folosit pentru oalele lor, și care a fost tot timpul acolo, în curtea lor, pe jumătate îngropat în pământ, așa cum l-au moștenit din străbuni. M-au emoționat până la lacrimi aceste lucruri. Cum m-au emoționat și cântecele maramu­reșenilor, felul lor de a juca tropotit, zicalele lor de joc și chiuiturile lor sălbatice, de suflete libere. Cum m-au impresionat și femeile bătrâne, îmbrăcate în negru, cu mâinile crăpate de muncă, adunate în poală, intonând cântece religioase închinate Fecioarei Maria, cu vocile lor subțiri și tremurate, după slujbă”, a mărturisit oaspetele irlandez.