„Satul din inima mea”

Există pentru fiecare individ un spaţiu-matrice, un spaţiu de referinţă la care îşi raportează întreaga existenţă şi, eventual, creaţie. Este spaţiul în care te-ai născut şi, mai ales, ai copilărit, indiferent în ce condiţii social-istorice, copilăria fiind Edenul vieţii umane. Este spaţiul mirific în care ai călcat, desculţ, pământul din jurul casei părinteşti, te-ai scăldat în roua dimineţii sau ai auzit miraculoasele ciripituri ale păsărilor în zorii zilelor primă­văratice, ţi-ai „umanizat” animalele din bătătură. 

Locul copilăriei mele este rânduit în jurul unei bisericuţe din lemn (conform posibilităţilor materiale ale comunităţii şi în concordanţă cu spiritul creştin), ctitorită în 1776, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, unde se rânduiau şi viii şi morţii, şi tinerii căsătoriţi şi toate pomenirile de peste an, şi unde se judecau micile (pe atunci) conflicte dintre consăteni. În tinda bisericii, nimeni nu cuteza să mintă, noţiunea de martor mincinos era exclusă în aceste condiţii. Şi marea cultură românească îşi are originea tot în tinda bisericilor, aici copiii buchiseau primele litere şi erau educaţi în spiritul Sfintei Scripturi şi al tradiţiei populare româneşti. Am mai scris, dar îmi place să repet: Biserica noastră strămoşească este adevărata societate deschisă, în care dialogul social se desfăşoară pe principii morale. Un astfel de spaţiu este, pentru mine, satul mehedinţean Valea Ursului. Fireşte, pentru fiecare, satul lui este cel mai frumos, cum iarăşi, pentru fiecare, propria mamă este cea mai frumoasă.

Vremuri grelela Valea Ursului

Deşi anii copilăriei mele au coincis cu unele dintre cele mai mizere perioade din istorie, a instaurării bolşevismului (adus cu tancurile sovietice de părinţii acelora care azi condamnă, ipocrit, comunismul, adică tocmai ideologia părinţilor lor), cu tot cortegiul de nenorociri: colectivizarea şi impunerea de cote pe animale şi pe produsele acestora, astfel încât cota pe ouă, lapte, lână era mult mai mare decât producea bietul animal sau pasăre. Sfidând istoria, ţăranul din Valea Ursului, ca toţi ţăranii de altfel, a fost nevoit să găsească soluţii. Când veneau perceptorii, noi, copiii, luam o parte din animale şi ne ascundeam noaptea în pădure, astfel încât capetele de ovine, bovine etc., înregistrate în recensămintele oficiale, să poată face faţă cotelor şi gurilor nevinovate şi flămânde ale familiei. Sărăcia şi umilinţa în rândul sătenilor erau crunte. Tatăl meu era cât pe ce să vândă patefonul pentru a ne cumpăra 2-3 baniţe de grâu, fapt ce ne-ar fi marcat psihic pentru tot restul vieţii. În copilărie am auzit, trecând pe uliţa noastră prăfuită sau noroioasă, după sezon, prima maşină: un camion care urca din greu dealul, pe la orele 3-4 dimineaţa, spre a ridica un „chiabur”. Era chiar naşa noastră, Pompilia Popescu, preoteasă, al cărei soţ ctitorise biserica nouă din sat. Au fost duşi în Bărăgan, pentru ceva ani, şi alţi „chiaburi” (citeşte gospodari din generaţie în generaţie), familiile: Gogu Zaharia, Ricard Preotesoiu, D. Dosanu, N. Menţeanu.

Dintr-ale copilăriei amintiri

Totuşi, copilăria, chiar şi în aceste condiţii, este mirifică, unică şi irepetabilă. Nu pot uita câte năzbâtii făceam când mergeam, aproape toţi copiii satului, cu vitele pe Valea Huşniţei, după ce fânul fusese cosit şi pescuiam fâţe sau raci în Balta Neagră. Când colindam pădurile, mai cu seamă primăvara, unde găseam nu numai flori, ci şi pui de veveriţe în cuiburile părăsite de coţofene, când mergeam la şcoala generală, aflată la circa 7 km, în cârduri de copii, pe jos sau căţăraţi în puţinele camioane ale Gostatului, sau când, inconştienţi (sau subconştientul lucra), am dat drumul scroafelor şi purceilor „găzduiţi” la parterul „Castelului lui V. Rădulescu”, un superb castel de inspiraţie franceză (Valea Loirei). Şi câte şi mai câte, care s-au întâmplat şi altor copii, dar, pentru mine, toate acestea s-au întâmplat tocmai şi numai în Valea Ursului.

Istorie şi demografie

Satul Valea Ursului are, iarăşi pentru mine, o personalitate aparte, care mi-a influenţat destinul. Aşezat la marginea sudică a pârâului Huşniţa şi a Bălţii Negre, toponime omniprezente în proza lui Marius Tupan, răsfirat pe dealuri împădurite, înnobilate cu floră şi faună specifică zonei subcarpatice, Valea Ursului se mândreşte cu personalităţi marcante: oameni politici şi miniştri în guvernul mareşalului Ion Antonescu, Constantin Pantazzi şi Vasile Rădulescu, ramuri ale familiilor boiereşti: Constantin Potârcă (general şi medic), Vorvoreanu, Issărescu, ale politicienilor Tilică Ioanid (tatăl lui Ioan Ioanid) şi Nobloc, generalul Gârleşteanu din Colareţ, logicianul Gheorghe Enescu, istoricii Ion Călin şi C. Protopopescu, lingvistul Gh. Bolocan, scriitori: Emil Manu, Marius Tupan, inginerul Mihai Mihăiţă, fost ministru al transporturilor, preşedinte AGIR etc.

Conform documentatului „Dic­ţionar enciclopedic al judeţului Mehedinţi”, coordonat de Ileana Roman şi Tudor Răţoi (Editura Pier, 2003), satul Valea Ursului este atestat ca aşezare megieşească din secolul al XVIII-lea. În 1819, în catagrafie apare cu 13 familii plătitoare de bir, în 1835 avea 45 de familii, iar în 1864, numărul familiilor ajunsese la 112. Alte recesăminte consemnează 564 locuitori în 1945, 904 locuitori în 1977, 929 locuitori în 1992 şi 426 de locuitori la ultimul recesământ din 2002. Între 1864 şi 1912 a fiinţat ca o comună de sine stătătoare, formată numai din satul omonim, iar între 1908-1952 a avut judecătorie rurală, la care a funcţionat şi tatăl meu. În Valea Ursului mai există încă (dar închisă pentru cult) o biserică din lemn, ctitorită în 1776 şi reamplasată în 1802 în creasta dealului. Ctitori, de veşnică pomenire, au fost Vasile Proorocul şi Hristofor Ursanu, „pictaţi în haine de boiernaşi pe registrul superior al peretelui vestic din pronaos”, cum ne încredinţează criticul de artă Radu Creţeanu, care a notat şi diverse însemnări de pe cărţile bibliotecii bisericii. Construită din bârne grele de stejar, fără folosirea cuielor, biserica a fost reparată în 1850, acoperită cu ţiglă în 1930 şi construită clopotniţa deasupra pridvorului. Biserica a adăpostit, în exterior, pietre tombole de sorginte bizantine, cu inscripţii cu litere chirilice din anii 1864-1865 (Ileana Roman, „Biserici din lemn din judeţul Mehedinţi”, Turnu Severin, Editura Pier, 2006, p. 61).

Moştenirea folclorică

Dacă Dumnezeu nu m-a dăruit cu alte potenţe intelectuale, am considerat că aduc un prinos de sinceră recunoştinţă consătenilor mei, mai tineri sau mai bătrâni, prin publicarea unor texte folclorice culese pe de magnetofon, între anii 1970-1972. Unele cântece sau balade (cum e cazul baladei „Fata de general”) au fost înregistrate cu voce, transmise la Studioul Teritorial de Radio Craiova, la excelenta emisiune de folclor realizată de Elisabeta Oprea şi Sandu Baloch. Din păcate, posesorii acestor mici nestemate populare, adică informatorii (cuvânt demonizat pe nedrept după 1990), nu mai sunt în viaţă, ei trăiesc în conştiinţa publică prin aceste texte. Cele mai multe texte ni le-a furnizat Nicolae Menţeanu, de 87 de ani, fost patron la prăvălia-bodegă din sat, unde a avut prilejul să-i asculte şi pe alţi drumeţi, din alte localităţi, care s-au oprit preţ de câteva ore pentru „una mică”. Alţi informatori se numesc: Ecaterina (Catinca) Nicolicioiu, măritată Bogdan, de 65 de ani, cu o voce foarte frumoasă, care a dat glas baladei „Fata de general”, Elena Bordescu, „fata popii” Bordescu, de 76 de ani, preot care a pactizat cu ţăranii răsculaţi la 1907, Bela (Isabela) Tupan, mama prozatorului Marius Tupan, eroină în majoritatea romanelor acestuia, o femeie încântătoare şi o ultimă interpretă de bocete autentice şi, nu în ultimul rând, mama mea, Elena Nedelcea, născută Tupan, pe care mi-o reamintesc nu numai în zilele de trudă la câmp sau în bătătură (avea de crescut nouă copii!), dar şi în mândrul costum popular în zilele de sărbătoare.