Sfântul Constantin Brâncoveanu, apologet al tradiției românești

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie și cultură. Pilduitoare rămâne epoca brâncovenească, denumită de altfel „epoca de aur a culturii românești”. Strălucirea ei, legată de realizări și personalități de prestigiu care au condus destinele Țării Românești, rămâne tributară Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Datorită multiplelor sale realizări pe plan economic, cultural, social și nu în cele din urmă religios, Sfântul Constantin Brâncoveanu ar putea fi socotit unul dintre cei mai reprezentativi apologeți ai tradi­ției românești pe plan național și internațional. Își face apariția într-o lume foarte frământată și plină de încercări. Așa se face că, pe întregul parcurs al domniei sale, Domnitorul Martir s-a sprijinit pe oameni bine pregătiți cultural și teologic, amintind aici numai pe marele Ierarh Antim Ivireanul. Efortul său cultural a făcut ca influențele greco-catolice, care împânziseră întreaga Transilvanie, să rămână un fenomen izolat. Tipăriturile sale de la Râmnicu Vâlcea, cum ar fi „Tomul Bucuriei”, precum și toate celelalte cărți apărute după 1705, au devenit normative pentru convingerea întregii opinii publice românești spre a nu se îndepărta de la Ortodoxie. Un rol foarte important în confruntarea ideologică cu romano-catolicismul l-a avut și Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care fusese cumpărată de bunicul domnitorului cu o jumătate de secol mai înainte, devenită acum un adevărat focar de cultură și de rezistență ortodoxă. Prin acțiunile sale, Constantin Brâncoveanu a continuat tradi­ția înaintașului său, Mihai Viteazul, care făcuse o adevărată mitropolie ortodoxă la Alba Iulia. 

În tot acest demers de apărare a credinței strămoșești prin cultură și carte, se poate afirma că Sfântul Constantin Brâncoveanu a depășit limitele națio­na­lului, dând rezonanță spiritului românesc în mai toate ora­șele mari ale Europei, până în îndepărtata Arabie și Ivirie.

Mănăstirea Hurezi, leagănul culturii brâncovenești

La ctitoria sa de suflet, Mănă­stirea Horezu, a întemeiat o școa­lă de pictură, dobândind o verita­bilă tradiție artistică după moartea sa. Tot aici, Sfântul Constantin a dorit să întemeieze necropo­la familiei sale. Prin poziția sa strategică, aproape de Transilva­nia, mănăstirea a devenit o adevărată punte de legătură cu Ardealul și totodată un mijloc de păstrare și promovare a Ortodoxiei peste munți. Acest lucru rămâne probat prin dorința marelui domnitor de a înființa aici o bibliotecă de proporții, cu menirea de a transmite mai ușor mesajul scris al Ortodoxiei în locurile viciate de prozelitismul catolic.
El are un mare rol în dezvoltarea mănăstirilor de maici, fenomen destul de izolat până atunci, predominând mănăstirile de călugări. Primul model pentru toate mănăstirile de monahii care au urmat după epoca Brâncoveanu a fost Mănăstirea Surpatele. Monahismul feminin este de-a dreptul reformulat în perioada sa, așezările pe care le-a întemeiat reușind să-i redea cu adevărat strălucirea. Prin urmare, domnitorul muntean „a fost un deschizător de drumuri pentru cristalizarea vieții monahale din Țara Românească, iar ridicarea statutului femeii este o dovadă concretă a ideilor sale sănătoase cu care a venit în sprijinul Bisericii. Toate aceste idei pe deplin moderne ale domnitorului Țării Românești se împletesc cu bogata moștenire de familie pe care a dobândit-o de la înaintașii familiei sale” (în lucrarea „Oameni și locuri din istoria Bisericii Oltene”, Craiova, 2010, p. 20).

Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din țară

În altă ordine de idei, contextul manifestării sale religioase și culturale este încadrat de o viziune economică amplă, purtând o încărcătură cu totul aparte. În toate activitățile întreprinse, domnitorul nu a urmărit niciodată propriul interes, mânat de egoism sau lăcomie, asemenea unora dintre înaintașii săi, ci a lucrat toate cu credință și frică de Dumnezeu, pentru țară și pentru semeni. Aceasta a făcut dintr-însul un mare filantrop, iubitor de săraci, destoinic ca din pilda sa să-i învețe și pe alții. Exemplul concret este Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din țară, întemeiat de marele nostru domnitor în Cetatea Băniei. Era temeinic împrejmuit și se găsea în centrul orașului, între Catedrala „Sfântu Dumitru”, Piața Veche și Biserica Madona Dudu. Întregul ansamblu era așezat sub administrarea mănăstirii cu același nume. Construirea acestui han reprezenta, în gândirea Sfântului Constantin Brâncoveanu, o prelungire a tradiției înfiripate la Craiova de înaintașii săi. Istoricul craiovean Toma Rădulescu leagă acest demers al domnitorului muntean de un interes comun manifestat de-a lungul istoriei pentru dezvoltarea culturală a Băniei. „O serie întreagă de personalități și mari domnitori ai Țării Românești sunt legați cu numele de Craiova. Îi putem aminti aici pe Barbu Craiovescu, călugărul Pahomie - ctitorul Mănăstirii Bistrița Olteană, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Șerban, Radu Șerban, care fusese căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, și nu în cele din urmă pe Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cu toții sunt legați de Cetatea Băniei, și în special de un vechi cartier istoric din inima ei. Acesta se afla între vechile străzi Alexandru Lahovari și Madona Dudu, altfel spus, între Casa Băniei și casele domnești ale Basarabilor. În această zonă pulsa întreaga viață economică a orașului. Tot aici se afla o clădire, de proporții destul de mari, aparținând Mănăstirii Hurezi, ridicată pe locul unde mai târziu a apărut Piața Elca, actualmente Piața Veche. În zonă mai erau poziționate Catedrala «Sfântul Dumitru», cel mai vechi edificiu al orașului, marea curte în care se aflau casele lui Mihai Viteazul și moșia clucerului Chiriac Dăianu ... Astfel, pe un diametru de aproximativ 250 mp funcționa un complex sistem comercial, administrat de egumenul Ioan de la Mănăstirea Hurezi. Aici pulsa întreaga viață economică a Craiovei. În acest han erau bolți și prăvălii unde se depozitau vinurile, camere pentru găzduire și, cel mai interesant, bursa Craiovei, cu alte cuvinte, cartierul vamal al orașu­lui. Legat de acest edificiu mai menționăm și organizarea unui târg anual care aduna negustori din întreaga țară. Ținea din 15 august până în 8 septembrie. Important este că la această manifestare lua parte însuși domnul țării, în acea perioadă, Sfântul Constantin Brâncoveanu” (ibidem).

Sfinții Brâncoveni, „contemporanii” Mântuitorului Hristos

Epoca brâncovenească reprezintă prin urmare etalonul reuși­tei dialogului dintre religie și cultură. Este perioada în care su­fletul și trăirea românească dobândesc și ridică la rang de cinste pespectivele creatoare ale Ortodoxiei și totodată momentul providențial în care „toate formele culturii încep să fie autonome” (Ștefan Ionescu, „Epoca Brâncovenească”, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1981, pp. 235-236). Mai mult, această împlinire culturală a
neamului românesc a fost încununată cu cea mai puternică și curată pildă de apologie creștină. Prin jertfa mucenicească, împlinită alături de cei patru fii ai săi și de sfetnicul Ianache Văcărescu, Sfântul Constantin Brâcoveanu ridică valoarea culturii neamului nostru la cel mai înalt rang de cinste și sfințenie, oferindu-i o dimensiune veșnică. De aceea, „impor­tanța cinstirii sale este ortodoxă, sfântă și sobornicească, petrecându-se sub semnul adevărului mărturisit de Sfântul Voievod, atât în viața lui ca Domnitor creștin ortodox, cât mai ales înaintea păgânilor și a dușma­nilor săi. Dacă și-ar fi dat viața precum alți domnitori și conducători, cum au fost mulți până la el și după el, ar fi rămas ca un erou al istoriei. Însă Sfântul Constantin s-a jertfit pe altarul cre­dinței creștin-ortodoxe, așa cum ne spune și balada populară închinată lui, «a murit creștin, Brâncoveanu Constantin». Deci noi nu vorbim de o simplă amintire sau comemorare a Brâncovenilor, ci de o cinstire sfântă care ne duce cu gândul la cuvintele psalmistului: «Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!» Apoi, vorbind de preamărirea lor, o vedem ca sărbătoare a întregii Ortodoxii, deoarece Sfânta Biserică îi cinstește ca pe <neo martires>, cu toate că această sintagmă nu este cea mai potrivită definiție a acestei mărturisiri, întrucât toți sfinții sunt <noi>, toți sunt contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar Mântuitorul Hristos este contemporan cu ei și cu noi. Prin urmare, martiriul este actualizarea Jertfei euharistice instituite de Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, este mulțumirea pe care Dumnezeu o aduce Tatălui și o pune și în sufletul credinciosului, care-I aduce slavă și închinare prin viața sa, așa cum spunem la Sfânta Liturghie: «Pre noi înșine, și unii pre alții, și toată viața noastră lui Hristos să o dăm!»~ (IPS Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, „Demnitatea și libertatea umană, realitate și ideal. Modelul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu~, prelegere susținută la Mănăstirea Tismana, în 7 octombrie 2014).