„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Sfântul Ioan, martorul Schimbării la Față a Domnului
În preajma praznicului „Schimbarea la Faţă a Domnului“, acolo unde Sfântul Ioan Evanghelistul, „ucenicul cel iubit“, a fost prezent alături de Petru şi Iacov, vom contura, în cele ce urmează, câteva gânduri în legătură cu viaţa şi activitatea sa. La ceas aniversar, purtăm în suflet cuvintele sale şi îndemnul pe care ni l-a lăsat moştenire înainte de a pleca la Mântuitorul Hristos: „Iubiţi-vă unii pe alţii“.
Au petrecut multă vreme în preajma Mântuitorului Hristos apostoli, ucenici, mulțime de popor, femei credincioase, soldați romani, chiar și membri ai Sinedriului. Și fiecare va fi simțit, pe măsura capacității sale de sesizare, iubirea Mântuitorului Hristos. Dar cel care a formulat, simplu și total, acest adevăr: „Dumnezeu este iubire", a fost cu siguranţă Ioan, cel mai tânăr dintre Apostoli.
Cercetând Scripturile, vom vedea că Sfântul Apostol Ioan a avut parte de trăirea câtorva momente cu totul excepționale alături de Mântuitorul Hristos. El a participat alături de Petru și de Iacob la Schimbarea la Față a lui Hristos, pe Muntele Tabor. Lumina taborică nu era una fără suport, nu era un semn de forță spirituală a Dumnezeirii, ci era o transfigurare bazată pe iubire, o evidentă manifestare a puterii ei de iradiere. De aceea, i se spune „Lumina cea neapropiată”. Este Lumina Iubirii, iar Iubirea este născută, izvorâtă, iar nu făcută. Nu egoismul îl face pe Petru să-și dorească trei colibe acolo, nu fascinația luminii, încă prea puternică pentru ochii omenești, ci dorința de a putea sesiza continuu și vizibil iubirea transfiguratoare de pe Tabor.
La Cina cea de Taină, după Tradiție, îl vedem pe Sfântul Ioan cu capul sprijinit pe umărul și pieptul Domnului. O imagine teribil de sugestivă! Iisus cinează pentru ultima dată cu ucenicii Săi, anunță trădarea de către unul dintre ei, instituie vizibil Sfânta Euharistie și, în timp ce toți ceilalți sunt cuprinși de neliniște și îngrijorare, Ioan este cel care depășește acest moment, care pare că simte și știe că orice s-ar întâmpla, totul va fi bine, că Hristos este Dumnezeu și că poate să aibă încredere nemărginită în biruința Lui.
Pe când se afla pe Golgota, pe Cruce, prin Apostolul Ioan suntem încredințați de Mântuitorul maternității veșnice a Maicii Domnului. Suntem scoși, adică, dintr-o anumită stare de orfelinat, pe care o resimțeam și pe care o resimt și astăzi cei care nu recunosc în Maica Domnului pe Maica lui Dumnezeu și a noastră. Sfântul Apostol Ioan a fost deci considerat a fi cel capabil de această primă intrare în relația de iubire maternă, veșnică, de a deveni, prin divină înfiere, frate cu Hristos.
După Înviere, îl vedem pe Sfântul Apostol Ioan, anunțat de Maria Magdalena, alergând cu toată puterea spre mormântul gol (Ioan, 20, 4). În urma lui, Petru, mai vârstnic, se străduia să-l ajungă. Trebuie să avem în fața ochilor această imagine a lui Ioan, alergând cât îl țineau picioarele către mormântul lui Iisus! Ca să se încredințeze! Alerga de bucurie, și pentru că știa că mărturia dată cu `am văzut" este mai lesne crezută. El este primul martor al mormântului gol al Domnului.
La sfârșitul Evangheliei Sfântului Ioan apar aceste spuse enigmatice (și mult comentate) ale lui Hristos, referitoare la Ioan: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (Ioan, 21, 22). Cei mai mulți exegeți afirmă că aici trebuie interpretat în același fel în care interpretăm textul despre „piatra credinței" (Matei, 16, 18). Așa cum nu Petru este piatra pe care este zidită Biserica, ci credința lui, tot astfel nu Ioan va rămâne până la a Doua Venire a lui Hristos, ci capacitatea pe care o avea el de a sesiza iubirea lui Dumnezeu și de a se lăsa cu totul pradă ei. Nu-i lipsită de semnificație nici mărturia apocrifă a unor scriitori bisericești, care, vorbind despre un primat al Evangheliei, au socotit că acesta ar putea aparține mai degrabă lui Ioan decât lui Petru. Desigur, nu e vorba de vreun primat sau de vreo ierarhizare în rândul Apostolilor lui Hristos, și nici de vreo diferență de iubire, și în nici un caz de o diferențiere a drepturilor sau a îndatoririlor. Misiunea, cu toată responsabilitatea ei, a fost transmisă, în măsură egală, tuturor Apostolilor.
Am lăsat la urmă mențiunea că, iată, creștinătatea întreagă păstrează de la Sfântul Ioan patru scrieri ale Noului Testament: Evanghelia a patra, care îi poată numele, cele două epistole ioaneice și Apocalipsa, ultima scriere a Sfintei Scripturi...
Așadar, „Dumnezeu este iubire" (I, Ioan, 4, 16). Cu această afirmație tranșantă a lui Ioan pare că orice discuție pe marginea iubirii se sfârșește chiar în momentul începerii ei. În fapt, ea deschide nemărginit.
Fie ca Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan să ocrotească și noua vatră de credință, închegată pe locul căminului meu părintesc la Ioanicești - Argeș, sfinţit în ziua de 5 iulie a acestui an ca aşezământ monahal închinat „Apostolului iubirii"!