Împodobit cu miniaturi şi alte ornamente prin anii 1405-1406, Tetraevangheliarul pe care Sfântul Nicodim, starețul Tismanei, l-a caligrafiat spre sfârșitul vieții este un însemnat monument de cultură şi primul manuscris cu dată certă scris pe teritoriul României, fiind totodată şi cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească. Aceasta reprezintă o dovadă în plus că Sfântul Nicodim cunoștea bine Sfânta Scriptură.
Tetraevangheliarul Sfântului Nicodim de la Tismana este unul din rarele izvoare care vorbesc de condiţiile vieţii literare şi artistice de la începutul secolului al XV-lea din ţara cârmuită de Mircea cel Bătrân. În acelaşi timp, el este menit să ateste duhul de cultură ce se desfăşura prin unele din mănăstirile noastre din acel timp. Așa după cum subliniază un atent şi autoritar cercetător al său, Ion Radu Mircea, el se încadrează în arta balcanică drept una din realizările ei de bună calitate şi este pentru începuturile scrisului o mărturie rară şi importantă pentru Ţările Române, care precede cu peste 20 de ani seria manuscriselor miniate ale lui Gavriil Uric.
Manuscrisul se află în prezent în expoziţia permanentă a Muzeului de Artă al României şi prezintă un interes deosebit atât prin conţinutul său bogat, cât şi prin formatul care ne trimite la texte bizantine şi slave. Este vorba de un tetraevangheliar slav, scris pe pergament şi ornat cu frontispicii şi iniţiale în culori, cu litere şi titluri de aur, cerneală roşie şi albastră, iar scoarţele din lemn sunt ferecate în argint aurit.
„Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească”
În text, scriitorul păstrează tradiţia ortografiei sârbeşti din secolul al XIV-lea, iar prin caracterele miniaturilor se desluşesc izvoare de inspiraţie certe din arta decoraţiei bizantine, reprezentând unul din multiplele elemente de viaţă greco-slavă importate, care au jucat un rol însemnat în cele două ţări româneşti în primul lor secol de existenţă ca stat. Tetraevangheliarul demonstrează caracterul dublu, grec şi slav al Sfântului Nicodim (ca al tuturor scriitorilor isihaşti din Balcani de la sfârşitul secolului al XIV-lea). Ceea ce ne atrage atenţia din acest Tetraevangheliar este însemnarea de pe fila 316, însemnare care zice: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al şaselea al izgonirii lui de la începutul firii socotim (ani) şase mii şi nouă sute şi treisprezece (1405-1406)”.
Problema izgonirii Sfântului Nicodim de la Tismana a fost mult discutată. Istoricul Petre P. Panaitescu, pornind de la această consemnare, scrie: „În 1405, Nicodim se afla de şase ani, deci din 1399, gonit din ţară şi refugiat în Ţara Ungurească, pesemne în Ardeal. Despre cauzele acestei goniri nu ştim nimic şi nici izvoarele nu amintesc. Un conflict cu Mircea cel Mare pare evident, dar în ce măsură s-a petrecut acest conflict nu ştim. Dar în curând, în 1406, Nicodim se împacă cu domnitorul şi se întoarce la Mănăstirea Tismana”. Alexandru Ştefulescu traduce cuvântul „gonjenja” cu „persecuţie”, iar la nota 1 menţionează că „Nicodim face aluzie la persecuţia creştinilor de către turci, la năvălirea acestora în Serbia, pe la 1398-1399, după biruinţa de la Nicopole”. Cercetătorul Barbu Teodorescu se întreabă „Cu cine a intrat în conflict Nicodim: cu Argeşul, neînţelegând nici un amestec în mănăstirile sale, potrivit hotărârii domneşti, sau cu Hariton, Mitropolitul Severinului?” Un alt cercetător, Radu Creţeanu, emite părerea că Sfântul Nicodim ar fi aderat la politica de conciliere cu turcii a lui Vlad Uzurpatorul şi că ar fi condamnat încercarea de rezistenţă disperată a domnitorului fugar Mircea cel Bătrân. Însă, pentru Nicodim, care era un isihast convins, o apărare a turcilor pare a fi imposibilă. Pe de altă parte, dacă ar fi intrat în conflict cu domnitorul, acesta n-ar mai fi făcut Mănăstirii Tismana dania de la 1406, prin care îi întărea noi posesiuni. Un alt cercetător, Tit Simedrea, puţin forţat, vede această izgonire a Sfântului Nicodim ca o „goană după isihie”, interpretare ce nu poate fi luată în considerare. Preotul Dumitru Bălaşa susţinea că altele ar fi fost cauzele izgonirii Sfântului Nicodim de la Tismana, și anume așezarea în Mănăstirea Tismana a Mitropolitului de Severin. Inevitabilul amestec al mitropoliţilor în treburile ei interne a devenit evident, cu toate intervenţiile şi garanţiile domnitorului. Această situaţie apare şi mai mult în timpul celui de-al doilea Mitropolit al Severinului, Anastasie (1382-1403?). În octombrie 1385, în 27 iunie 1387, ca şi în 1391-1392, independenţa mănăstirilor Vodiţa şi Tismana era asigurată textual: „Călugării din amândouă mănăstirile să fie de sine stătători, şi după moartea cârmuitorului lor să nu pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi Mircea Voievod, nici altul din cei ce vor veni după mine numai pe cel pe care ei singuri îl vor binevoi, nici să strice rânduiala şi datina lui Nicodim şi porunca mea”.
Lucrarea misionară din părţile Prislopului
Cu toate aceste hotărâri domneşti, date după regula atonită, dualitatea egumen-mitropolit existentă în Mănăstirea Tismana, precum şi încălcarea dreptului de a sfinţi biserici, acordat arhimandritului de acolo de către Patriarhia Ecumenică, au dus la un conflict în urma căruia, în 1398-1399, Nicodim a fost izgonit din vatra pe care ridicase o biserică ce rivaliza cu o catedrală mitropolitană, făcându-l să se retragă peste munţi, probabil la Prislop, în satul Silvaşul de Sus, în ţara Haţegului. Acolo, între anii 1400 şi 1401, Nicodim a rezidit o biserică veche. Pare, deci, posibil un conflict între arhimandritul Nicodim, împuternicit cu atribuţii cvasiarhiereşti, şi Mitropolitul Atanasie, în timp ce sediul Mitropoliei Severinului era la Tismana. Este ştiut că pe domeniul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, alcătuit din peste 80 de sate, Nicodim era administrator şi judecător al diferitelor pricini laice şi bisericeşti, conform pravilei. În consecinţă, un număr destul de mare de sate, preoţi, călugări şi laici din actuala Oltenie, de peste munţi şi chiar din dreapta Dunării, se aflau sub jurisdicţia arhimandritului de la Tismana. Iată, deci, suficiente motive de rivalitate.
Sfântul Nicodim, emisar al dreptăţii
Sfântul Nicodim a fost și un mare diplomat în relaţiile internaţionale. La Constantinopol, el era o persoană cu vechi legături şi destul de cunoscut. Este, de asemenea, posibil ca Nicodim, care participase la mijlocirea împăcării Bisericii sârbe cu Patriarhia Ecumenică, să fi făcut parte şi din delegaţia care a mijlocit împăcarea Bisericii Moldovei cu aceeaşi patriarhie, mai ales că Episcopul Iosif Muşat era învinuit că a fost „cândva episcop sârbesc”. Era deci și el român macedonean, ca şi Nicodim, şi erau destul de cunoscuţi unul cu altul. Evident, în acest conflict bisericesc, Atanasie, Mitropolitul Severinului, ca şi Antim Critopolus, Mitropolit al Ungrovlahiei (1381-1402), greci după neam, luaseră partea lui Ieremia, Episcopul grec trimis de Patriarhia Ecumenică în Moldova. Cum acesta nu fusese primit de moldoveni, situaţia creată a adâncit pisma şi conflictul dintre ierarhii Ungrovlahiei (Antim şi Atanasie) şi arhimandritul Nicodim. Documente istorice amintesc, de asemenea, că ucenici ai Sfântului Nicodim refăcuseră vechi mănăstiri în Moldova. Prin urmare, existau legături care le sugerează şi pe cele anterioare, ale lui Nicodim însuşi cu Moldova.
Cu alte cuvinte, Nicodim a fost izgonit din Ţara Românească nu de voievod, ci chiar de autoritatea bisericească. Faptul că, după anul 1403, numele celor doi mitropoliţi greci nu mai apare în documentele vremii, iar Sfântul Nicodim se întoarce în ţară în 1406, la ctitoria sa Tismana, face foarte plauzibilă ipoteza emisă de părintele Dumitru Bălașa.
Drumul Sfântului Nicodim în Italia
Tot în perioada exilului, Sfântul Nicodim a efectuat o călătorie în Italia. Documentul care întăreşte această părere este o scrisoare a unui ucenic, pe nume Pavel, descoperită în biblioteca din Şcheii Braşovului. În această scrisoare, ucenicul Pavel i se adresează lui Nicodim cu forma: „Sfinte părinte”, spunând apoi „O, sfinte, ale cărui multe victorii şi trude, şi izbânzi s-au transformat într-o cunună împletită cu pietre scumpe, să ştii că slava ta o vom răspândi făcând cunoscut oamenilor despre chinurile şi binefacerile tale”. Mai departe, ucenicul îi comunică mentorului său că i-a trimis în Italia (acolo unde se afla Nicodim) o delegaţie de călugări de la Tismana care urmau să-i comunice nişte lucruri tainice. Drumul Sfântului Nicodim până în Italia (greu și anevoios) trebuie pus în legătură cu organizarea unei cruciade antiotomane. În acest context, ipoteza potrivit căreia Nicodim ar fi intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân pentru un presupus sprijin turcesc, în calitate de adept al lui Vlad Uzurpatorul, nu mai poate fi susținută.
Așadar, exilul Sfântului Nicodim în afara Tismanei, între anii 1398 şi 1406, trebuie legat nu doar de Ardeal, ci şi de Italia. A scris Tetraevangheliarul, cu însemnarea respectivă, cel mai probabil la Prislop. Tot în aceşti ani a efectuat şi deplasarea în Italia, în interese diplomatice, de care poate n-a fost străin nici voievodul Mircea cel Bătrân. În 1406, Sfântul Nicodim se întoarce la Mănăstirea Tismana, la scurt timp mutându-se la cele veșnice. (Pr. Mihai Coșerea)
