Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie

În fresca marilor mucenici, care au uitat de propriile lor suferinţe, pentru a glorifica pe Dumnezeu înaintea oamenilor, Biserica noastră înscrie şi pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, pomenit în mod deosebit la 26 octombrie în fiecare an. Şi pentru că în decursul veacurilor Biserica i-a aşezat, pe el şi pe Sfântul Mucenic Gheorghe, în fruntea cetei de Sfinţi Militari, în cele ce urmează voi contura profilul sacru al Izvorâtorului de Mir alături de marele său contemporan
şi voi pune în lumină „împerecherea” lor în tradiţia creştină a neamului nostru.

Amândoi au trăit în aceeaşi perioadă istorică (la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea). Amândoi au fost de tineri căpetenii militare apreciate. Amândoi s-au afirmat prin curaj și mărturisirea fără preget a credinţei lor, suportând martiriul în timpul aceleiaşi perioade de mare prigoană anticreştină, datorată împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Amândoi se bucură de o aleasă cinstire, atât din partea Bisericii, cât şi, ca urmare, din partea poporului dreptcredincios din toate veacurile. Tot împreună apar adesea reprezentaţi cei doi sfinţi şi în icoane. Pe pereţii bisericilor, ei stau, ca Sfinţi Militari, în registrul care le este destinat, în absida dreaptă. Când apar numai ei într-o icoană, sunt contopiţi într-o cavalcadă înfrăţită. În icoanele cu mai multe scene şi cu mai mulţi sfinţi, sunt reprezentaţi în partea de jos, călare, în luptă cu vrăjmaşi, mai degrabă spirituali. În cazul acesta, ei par să vină unul în întâmpinarea celuilalt, fiecare aducându-şi propria biruinţă întru Hristos, transformându-le într-una singură. Calul Sfântului Gheorghe este alb, iar cel al Sfântului Dimitrie este roib. Şi dacă Sfântul Gheorghe învinge un balaur, salvând-o pe fata de împărat, suliţa Sfântului Dimitrie străpunge o fiinţă umană, după erminologi, pe împăratul Maximian, persecutorul direct al Marelui Mucenic. Iconarii tradiţionali au păstrat această reprezentare până în vremea noastră. Iar dacă bătălia hagiografică este purtată direct de către Sfântul Gheorghe, la Sfântul Dimitrie ea este transferată către ucenicul său, Nestor, cum se vede de altfel şi din troparul său.

Personalizarea „cheilor vremii”

„Împerecherea” se manifestă în popor şi prin aceea că, ceea ce se începe la Sfântul Gheorghe (îndeosebi tocmelile sezoniere), se sfârşeşte toamna, la Sfântul Dimitrie, întru aşteptarea hibernală a unui nou început. Dacă Sfântul Gheorghe este considerat „capul primăverii”, Sfântul Dimitrie este „capul toamnei”. Marea de flori de la Sfântul Gheorghe îşi revarsă roadele la Sfântul Dimitrie. Între aceste două „capete” se petrec lucrări şi aşteptări, cu alte cuvinte, se trăiesc nădejdi şi se deapănă poveşti. Aşa cum spuneau bătrânii din locul meu de baştină, ei îşi trec unul altuia cheile vremii, ale primăverii şi, respectiv, ale toamnei. Ne stau la inimă cele consemnate de părintele Simion Florea Marian cu privire la aceste „chei ale vremii”. „Iată de acum vă încredinţez vouă - rosteşte Atotţiitorul în grai de Tradiţie Sfântă - cheile vremii şi la porunca Mea veţi închide mai devreme sau mai târziu vremea anului, după cum au fost şi faptele şi petrecerea poporenilor Mei”.
Şi cei doi au primit cu mulţumire cheile vremii şi au plecat fiecare la rostul său. Şi când vine zvon de viaţă nouă, când pomii şi natura întreagă dau semne de redeşteptare, Sfântul Gheorghe întinde mâna sa dreaptă, ia cheile din mâna Sfântului Dimitrie, cu una din ele închide iarna cu frigurile şi furtunile ei, iar cu cealaltă deschide primăvara, în natură şi în sufletele oamenilor. Mai apoi, când toate și-au adus rodul lor, când au plecat în rostul lor toate păsările călătoare şi când viscolul se desprinde, scuturând codrul de haina sa măreaţă, tremurând şi oarecum trist, Sfântul Dimitrie întinde mâna dreaptă, primeşte cheile din mâna Sfântului Gheorghe şi, în grabă, închide cu o cheie vremea bună, iar cu cealaltă deschide cale liberă iernii („Sărbătorile la români”, p. 254).
Păstrez în memoria inimii frământările de gând ale bunilor şi străbunilor mei, care întotdeauna îşi doreau ca toamna să fie cât mai lungă, atât pentru a-şi putea strânge roadele muncii lor de peste an, cât mai ales pentru bucuria lăuntrică de a fi mulţumitori lui Dumnezeu pentru toată darea cea bună. În cazul acestor ani cu toamnă lungă, Sfântul Dimitrie e senin şi cu inima largă, iar praznicul pomenirii sale din 26 octombrie e zi de mare bucurie.

Darul cel binecuvântat al mirului

Asemănare între cei doi Mari Mucenici aflăm şi în ce priveşte fenomenul focului de la Sân-Medru, sau de Sân-Giorgiu, existent în unele zone ale ţării noastre, şi nu numai! Ca şi Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie beneficiază şi el în tradiţia populară de Moşi, de o pomenire mai atentă a moşilor şi strămoşilor noştri. Mai mult chiar, în unele părţi, Moşii de Sfântul Dimitrie sunt cei mai importanţi. Legătura cât mai continuă şi mai puternic marcată a celor vii cu cei morţi, comunicarea dintre cele două lumi este apropiată poporului român şi în preajma miezului fiecărei toamne. Sfântul Dimitrie este singurul sfânt numit de Biserică „Mare Izvorâtor de Mir”. Izvorârea de mir este unul dintre semnele de recunoaştere a sfinţeniei. Miresmele sunt o reminiscenţă a paradisului pierdut şi o arvună a paradisului aşteptat. Mirul este sinteză şi esenţă, pecete şi uleiere mesianică spre jertfire de sine izbăvitoare. Mireasma este purtătoare de transfigurare... Ungându-se mesianic cu Hristos, Mirul ceresc întrupat din iubire de oameni, Mir al bucuriei fără ţărmuri, Sfântul Dimitrie s-a făcut Lui asemănare şi a devenit, la rândul său, Mare Izvorâtor de Mir.
Şi dacă Sfântul Gheorghe aduce cu el gherghinele şi toate podoabele primăverii, Sfântul Dimitrie vine revărsând valuri aprig colorate de dumitriţe. Totul miroase a toamnă, a focuri de veghe şi a poame brumate, a poveşti adevărate şi a rai apropiat. Coboară tot mai tare lumina şi lumea cea bună se îndreaptă de acum înfrigurată şi nădăjduitoare spre Jarul Sfânt din ieslea Betleemului. Doamne ajută!