Spovedania şi darurile ei

Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în țara spinilor și a lacrimilor. Este o călătorie a suferinței interioare în care ispitele celui viclean se dublează ca număr și intensitate. Urmează o aventură a morții, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoșate și creatoare de monștri, răutatea Sodomei și potopul devastator așteaptă în hățișurile istoriei căzute.
Mai cu seamă în vremea Postului Mare omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei. El primeşte astfel datoria de a re­scrie Sfânta Scriptură pe tablele de carne ale inimii sale. În hotarele pocăinţei şi ale înfrânării, creştinul rugător descoperă în sine un Dumnezeu căruia îi pasă de suferința și de durerea sa, Care s-a întrupat și a suferit în orice chip imaginabil „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Avem aşadar un Dumnezeu care știe prin ce trecem în fiecare zi și, prin urmare, nu suntem niciodată singuri. În vremea postului, creștinul este dator să facă milostenie. În această stare jertfelnică, el poate dărâma dintru sine acel Babilon al materiei, poate refuza tentația cărnii pentru a ucide cu nevoinţa „pe uriașii cei necucernici din minte”.

Milostenia se dă ca poruncă pentru ca să stingă egoismul, iar nevoinţa vine să nimicească văpaia sodomită prin postire a trupului și prin lacrimi. Şi, dintr-odată, omul poate să întoarcă mânia lui Dumnezeu în pace, adică sufe­rința Celui veșnic de a iubi o veșnicie și de a fi refuzat până la sfârșit.

Dobândirea darului cunoaşterii duhovniceşti

Ruperea de modul egoist și egocentric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, sunt singurele care ne aduc adevărata cunoaștere de sine. Mărturisirea ne eliberează de cântecul ademenitor ca de sirenă al acestei lumi. Fără a avea un duhovnic și o relație constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăție. Între foarte multele binecuvântări şi daruri primite din desaga iertării, aș aminti numai de binefacerea ce o aduce cel care dorește darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia  ne încredințăm cu totul. Pentru aceasta, noi punem îna­intea Lui tot ce simțim şi tot ce ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufletești sau gândurilor mele, atunci El se va milostivi cu bogăţie de daruri peste noi.

Taina Sfintei Spovedanii sau golirea de sine

Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră și prin solicitarea de povaţă putând lepăda înșelarea. Uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu, întrucât și cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta.

De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredin­țare” a noastră, mărturisind-o duhovnicului. Cu acest gând de pace avem convingerea că „nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va spune duhovnicul, aceea voi face, evident, afară de păcat sau erezie”.

Veți ve­dea că, după o perioadă, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viață. Ruperea de modul egoist și egocen­tric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, reprezintă singura posibilitate de a avea cu adevărat cunoaştere de sine. Numai în cunoaşterea de sine suntem eliberaţi de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care Spovedania trebuie împlinită cât mai des. (Pr. Marius Bârlădeanu)