Specificul „matricei stilistice” pe care Lucian Blaga o aplică identităţii româneşti, evocată în „Spaţiul mioritic”, nu ar putea fi înţeles pe deplin în afara perspectivei sale religioase. Rămâne notabilă în acest sens lucrarea sa „Religie şi spirit”, în care îşi fixează „punctul de vedere asupra religiei în general şi a creştinismului şi ortodoxiei în special”. Dovedindu-se a fi departe de adevărata valoare a credinţei ortodoxe, cu riscul unei ingerinţe false de principii şi supoziţii în rândul tinerei generaţii, poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie este „contestată” de părintele profesor Dumitru Stăniloae.
Reacţia scrisă a părintelui profesor Dumitru Stăniloae apare imediat după publicarea interviului din Ziarul „Viaţa”, la 26 mai 1942. Momentul este generat însă de un context mai amplu, anume apariţia lucrării „Religie şi spirit”, contestată vehement de teologii sibieni. În acest context, Blaga afirma astfel că există „o confuzie care se face identificându-se ortodoxia cu românescul, când de fapt, ortodoxia nu este decât o parte în acest românesc. Este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină. Spiritualitatea românească e mult mai largă, mult mai bogată. Nu se poate face o privire asupra acestei probleme subordonându-se ortodoxiei – această privire trebuie făcută cu ochiul clar al filosofului, care se situează în afară de orice constrângeri, pentru a avea o impresie de ansamblu. Or, cred că s-a putut vedea din toată opera mea filosofică de până acum că felul meu de a gândi este profund românesc. Deci, lucrarea de care vorbesc nu poate fi neromânească, pentru că nu este privită prin prisma ortodoxiei, ci prin aceea mai largă a filosofiei. Lucrul acesta nu înseamnă că ortodoxia nu-şi are valoarea ei, dar trebuie să limităm spiritualitatea românească la o singură formă”.
„Una dintre ultimele confruntări reale”
Apologia pe care o face părintele profesor Dumitru Stăniloae în această împrejurare este plină de spiritul mărturisitor al Bisericii din primele veacuri creştine. Disputa dintre teologie şi filosofie, care adusese odinioară în antiteză pe Sfântul Iustin şi pe Crescens, pe Origen şi Celsus, reiterează în perioada de vârf a gândirii şi culturii româneşti vigoarea şi curajul discursului apologetic. Profesorul Remus Rus notează în acest sens că „disputa dintre teologii sibieni, în frunte cu pr. prof. Dumitru Stăniloae şi filosoful român Lucian Blaga, este cunoscută atât teologilor, cât şi filosofilor români. Ea reprezintă în istoria gândirii româneşti una dintre ultimele confruntări reale, constructive între teologie şi filosofie asupra unei teme deosebit de sensibile: religia. Îndeobşte, această confruntare a fost văzută doar ca o încercare de forţe, moştenirea ei nefiind valorificată după cum s-ar fi cuvenit. De altfel, nici nu s-ar mai fi putut. Era vremea războiului, după care a urmat marea pustiire” (Spre o teologie a religiilor în viziunea pr. prof. D. Stăniloae”, Sibiu, 1993).
Lămurirea unor probleme de „asimilare”
Apologia făcută de părintele Stăniloae s-a materializat în primă instanţă într-o serie de articole publicate în „Telegraful român”, în perioada 19 mai – 2 iunie 1940 şi 31 mai – 16 august 1942. Forma completă a lucrării este dată aşadar în 1942, însumând o analiză completă asupra celor mai importante aspecte din pledoaria lui Blaga: 1. Românism şi Ortodoxie; 2. Religie şi stil; 3. O filosofie religioasă anticreştină; 4. Definiţia religiei; 5. Adevărul religiei; 6. Adevărul creştinismului; 7. Ortodoxia românească şi mitul domnului Blaga; 8. Cosmologia domnului Blaga.
Între problemele analizate în „Apologia” părintelui profesor Dumitru Stăniloae, se găseşte aşadar afirmaţia filosofului conform căreia: „Ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească sau bizantină”. În primul rând, părintele Stăniloae găseşte această afirmaţie ca fiind „plină de ambiguităţi”. În consecinţă, părintele profesor se întreabă retoric: dacă a existat vreun moment anume în care ortodoxia a fost „asimilată de spiritualitatea românească”, dacă a existat sau nu o spiritualitate românească sau „un popor român înainte de a fi creştin şi ortodox” sau dacă s-ar putea face „cronologic o distincţie între spiritualitatea românească şi creştinism” (Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, p. 9).
După ce aşază ortodoxia în afara ethosului românesc, socotind-o a fi asimilare din spiritualitatea bizantină, Lucian Blaga se contrazice, afirmând în altă parte că „orice religie, ca de altfel orice creaţie a spiritului uman, este produsul unui anume stil abisal, colectivităţile umane prezentându-se sub acest raport ca o mare varietate”. Acest lucru fusese afirmat foarte clar de filosof în lucrarea „Religie şi spirit”, unde aminteşte că: „religia, indiferent de complexitatea ei, stă totdeauna sub imperativul categoriilor stilistice ale spiritului omenesc, supunându-se lor cu aceeaşi docilitate, ca şi toate celelalte manifestări de cultură” (p. 188). În consecinţă, se întreabă părintele profesor, „cum a fost cu putinţă ca spiritualitatea românească, cu stilul ei propriu, să asimileze o religie produsă de un stil străin? Nu cumva atunci religia poate să nu mai fie numaidecât un produs al spiritului omenesc, ci poate fi revelată şi de sus?” (Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, p. 10).
Elementul ortodox şi „matricea stilistică”
Revenind la înţelesul termenului de „asimilare”, părintele Stăniloae găseşte iarăşi două paradoxuri conceptuale în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă. Prin urmare, dacă această „asimilare” a elementului ortodox în „matricea stilistică” a poporului român ar fi fost deplină, filosoful nu ar mai fi avut nici un motiv „să insiste asupra faptului că ortodoxia totuşi are o origine străină în raport cu cealaltă spiritualitate românească, iar dacă nu e deplină, cum de o suportă spiritul românesc ca pe un corp străin”. Rezolvarea este însă una foarte simplă. Părintele Stăniloae aduce ca argument şi lămurire valoarea universală a credinţei creştine. „Nu prea vedem o deosebire a dogmelor creştine, a cultului, a moralei, la diferitele popoare ortodoxe şi, prin urmare, sensul acesta al cuvântului asimilare e extrem de limitat.” Cu această observaţie, părintele profesor conchide prin faptul că „dl Lucian Blaga ocoleşte să dea un răspuns precis alternativei: face sau nu ortodoxia parte din spiritualitatea românească. Nu-i convine să dea un răspuns afirmativ, pentru a nu fi considerată neromânească filosofia d-sale antiortodoxă. Dar se fereşte şi de un răspuns negativ, întrucât aceasta ar însemna că poporul român n-are nici o religie, ceea ce nu stă în acord cu realitatea şi cu teza d-sale despre imposibilitatea existenţei vreunui popor fără religie, ba chiar fără o religie corespunzătoare stilului propriu. Atitudinea aceasta însă nu-i o rezolvare a problemei. Dl Lucian Blaga face impresia că răspunde la numita întrebare prin cuvintele: este, dar nu prea este; ortodoxia este o parte a românismului, dar mai periferială. Dar aceasta iarăşi e contrar tezei d-sale despre caracterul central al religiei în viaţa popoarelor” (Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, p. 11).
