Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Oltenia „Taina Adunării” în Hristos şi în Biserică

„Taina Adunării” în Hristos şi în Biserică

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Oltenia
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 05 Apr, 2019

În primele veacuri creştine, înţelegerea Tainei Euharistice era în strânsă legătură cu termenul liturgic de „adunare”. Din cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, „Când voi vă adunaţi în Biserică ...” (I Cor. 11, 18), aflăm că scopul acestei adunări se definea prin capacitatea credincioşilor de „a descoperi, de a realiza Biserica”.

Unul dintre cei mai de seamă liturgişti ai Bisericii Ortodoxe, părintele Alexander Schmemann, vorbeşte despre atributul comunitar al Sfintei Euharistii, definindu-l ca legătura primordială dintre „Adunare, Euharistie şi Biserică”. Cu toate că din perspectiva teologiei scolastice această legătură a fost neglijată şi, în cele din urmă, aproape uitată, înţelesul euharistic al „adunării” în Biserică reprezintă o realitate veche şi genuină în practica liturgică, care nu trebuie nicidecum trecută cu vederea. Pentru a înţelege fenomenul în sine, trebuie avută în vedere depărtarea argumentării dogmatice de aspectul liturgic al Tainei şi implicita scoatere sau izolarea acestei practici din/de „evlavia colectivă”.

„Lex credenti” versus „legea rugăciunii”

Părintele Alexander Schmemann arată că „defectul de bază al teologiei şcolare este că, în tratarea sa despre taine, nu porneşte din trăirea vie a Bisericii, din tradiţia concretă liturgică, aşa cum este păstrată în Biserică, ci din categorii şi definiţii proprii apriorice şi abstracte, care nu concordă totdeauna cu realitatea vieţii bisericeşti. De la început, Biserica mărturisea cu tărie că «legea credinţei» (lex credenti) şi «legea rugăciunii» (lex orandi) sunt nedespărţite şi una serveşte de temelie celeilalte, după cuvântul Sfântului Irineu de Lyon: «Învăţătura noastră este în concordanţă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă învăţătura» (Adversul Haeresis). Dar teologia clădită după chipul apusean nu se interesează deloc de felul în care se săvârşeşte slujba divină de către Biserică, de logica proprie a acesteia şi de orânduirea ei. Pornind de la propriile premise abstracte, teologia hrăneşte aprioric ce este principal şi ce este secundar şi secundarul - care nu reprezintă interes pentru teologie – apare, în cele din urmă, însăşi slujba divină în toată complexitatea şi varietatea ei, adică devine secundară tocmai slujirea divină cu care trăieşte de fapt Biserica” (Alexander Schmemann, „Euharis­tia. Taina împărăţiei”, traducere din limba rusă de pr. Boris Rădulescu, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, pp. 21-22).

„Atunci când oamenii au căzut, prin Adam, Dumnezeu nu i-a părăsit”

În actul creator, Preasfânta Treime „a hotărât să facă părtaşi pe oameni de împărtăşirea vieţii divine prin Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Atunci când oamenii au căzut, prin Adam, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a dăruit în diferite rânduri diferite chipuri ajutoare spre mântuire. În zilele cele de pe urmă, Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său, «care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura» (Coloseni 1, 15), să devină Răscumpărătorul nostru din robia diavolului şi a morţii” (†Dr. Irineu, „Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2018, p. 92).

În pregătirea credincioşilor botezaţi pentru veşnicie, Taina Euharistică a Bisericii se identifică unui „cadru sacru, ceresc”, care actualizează permanent „modelul Mântuitorului”. De aici înţelegem participarea plenară a Bisericii şi identificarea ei cu evenimentele mântuitoare împlinite de Fiul lui Dumnezeu în lume. Începuturile ei se socotesc însă de la întemeierea veacurilor. „Biserica este o urmare a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, dar temeiul ei este veşnic, avându-şi începutul în planul lui Dumnezeu dincolo de timp. Aceasta înseamnă că, dacă naşterea Bisericii este odată cu Zămislirea şi Naşterea Mântuitorului şi apoi reactualizarea ei pe Golgota, iar botezul în ziua Cincizecimii, rădăcinile ei, desi­gur, se întind în timp, chiar în veşnicie. Fără îndoială, în virtutea acestui fapt, Biserica poate fi urmărită după actul creator al Preasfintei Treimi, în toată perioada istorică, până la sfârşitul veacurilor, ca rămânând pentru veşnicie Trupul Tainic al Domnului” (IPS prof. univ. dr. Irineu Ion Popa, „Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine ­Atotţiitorul”, Ed. Mitropolia ­Olteniei, Craiova, 2017, pp. 104-106).

„Biserica este inima universului”

Pe de altă parte, învăţătura de credinţă ortodoxă arată lămurit că, prin esenţa ei euharistică, „Biserica este simultan deasupra istoriei, dar şi în istorie”. În virtutea acestui fapt, afirmăm deopotrivă o întrepătrundere a timpului cu veşnicia din această viaţă şi totodată o transpunere a sa prin sfinţire pentru ceea ce este dincolo de timp. Timpul şi istoria au, prin urmare, o valoare hristologică şi deopotrivă eshatologică. Legătura dintre temporalitate şi atemporalitate, dintre istoricitate şi veşnicie „se simplifică şi are ca bază armonia dintre unitate şi diversitate sau dintre unitate şi multiplicitate. Prin urmare, Biserica este faptul primordial şi permanent al comuniunii omului cu Preasfânta Treime, ca fiind un organism divino-uman” (Ibidem, p. 110). Din acest punct de vedere, Biserica este afirmată de autor drept „o realitate obiectivă, ea fiind o existenţă divino-umană”. „Din acest motiv, afirmă IPS Părinte Irineu Popa, ea intră, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu, în categoriile gândirii umane şi nu trebuie oprită la categoriile subiective de percepţie a ei prin experienţa personală, ci trebuie mers permanent mai sus, spre Cel Care este Mirele ei nevăzut” (Ibidem, pp. 112-113). De aici se atrage atenţia că realitatea existenţială a Bisericii nu trebuie cântărită numai dinspre latura ei nevăzută, întrucât există riscul de excludere a realităţii obiective, dar nici dinspre latura ei văzută, pentru a evita tendinţele de instituţionalizare. Pentru o înţelegere corectă a dinamicii eclesiale şi a integrării noastre existenţiale într-însa, IPS Părinte Irineu explică ontologia Bisericii şi dimensiunea ei funcţional soteriologică în Persoana Mântuitorului Hristos, ea fiind într-adevăr o „instituţie divino-umană”. „Biserica este, aşadar, inima universului, centrul în care se modelează şi se pregătesc pentru viaţa veşnică toţi cei care cred şi mărturisesc pe Mântuitorul Hristos ca Domn şi Dumnezeu. Astfel, toţi oamenii din lume sunt chemaţi să intre în ea, pentru că numai în ea se află existenţa desăvârşită a oamenilor după chipul Preasfintei Treimi” (Ibidem, p. 114).

„Libertate şi decizie voluntară”

Caracterul esenţial al „adunării” are la bază conceptul de „unitate vădită în iubire”, după porunca dumnezeiască: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35). Cu toate că iubirea desăvârşită, despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos, se împărtăşeşte plenar în Împărăţia cea cerească, „ea există în lume şi în istorie şi are menirea să prefacă lumea în Biserică şi să o conducă spre starea eshatologică. Deci, pentru că Tatăl a zidit Biserica, Fiul a întărit-o şi Duhul Sfânt a sfinţit-o, Biserica nu poate fi biruită nici de porţile iadului... Tocmai pentru aceasta unitatea Bisericii vizibile în care Dumnezeu este prezent şi evident este atât de importantă, iar o misiune a ei pentru toate timpurile este absolut necesară” (IPS Părinte Irineu, „Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul”, p. 166, 171). În baza testamentului iubirii hristice, jertfa pe care o aducem la Sfântul Altar în chip liturgic se face mai întâi o descoperire „a adevărului ce-l purtăm în adâncul fiinţei noastre şi al forţei imperative de dăruire”. Este, de asemenea, „conştiinţă” şi „cunoaşterea precisă a unui ţel superior cărora mă devotez”, fiind „luminată permanent de un adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care aflu o raţiune de a trăi şi a sluji”. Nu în cele din urmă, ea poate fi înţeleasă în virtutea spiritului de „libertate şi decizie voluntară în vederea realizării unui scop, ca opţiune” (Pr. Constantin Galeriu, „Jertfă şi răscumpărare”, Ed. Harisma, p. 19).