Mâine, 12 mai, Biserica „Sfântul Ioan Valahul” din Craiova îşi serbează ocrotitorul. Bucuria prăznuirii aduce cu sine împlinirea a 16 ani de la punerea pietrei de temelie a singurului locaş de închinare din Cetatea Băniei afierosit acestui sfânt din meleagurile Olteniei.
Ca în fiecare an, ziua de 12 mai adună ca într-un buchet bucurie şi trăire sfântă, emoţie şi împlinire duhovnicească pentru preoţii şi credincioşii din cartierul craiovean Craioviţa Nouă. Aici, lângă parcul Corniţoiu, străjuieşte o frumoasă biserică, ridicată din temelie după Revoluţie. Fiecare cărămidă adună întru sine tot atâta speranţă, pusă laolaltă în osteneala şi jertfa unei familii de preot. Aici, în urmă cu 16 ani, prin binecuvântarea vrednicului de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu, începea o lucrare straşnică, încredinţată preotului Ioan Doran.
Dincolo de latura practică, subsumată demersurilor administrative, Biserica „Sfântul Ioan Valahul” din Craioviţa Nouă are ceva cu totul aparte. Istoria ei, deşi scurtă, este plină de emoţie şi exemplu pastoral. Amintirile despre aceste momente au fost aşezate în cronica timpului printr-o frumoasă mărturie pe care preotul Ioan Ioanicescu o făcea în urmă cu un an în paginile Ediţiei de Oltenia. De la sfinţia sa am aflat că, din dorinţa Părintelui Mitropolit, tânărul, pe atunci, slujitor Ioan Doran era creditat să înceapă aici o lucrare semeaţă. S-a dat de asemenea mărturie despre osteneala sfinţiei sale, pe care o amintim din nou astăzi, în ajun de sărbătoare. „Vreme de câteva luni, acest preot s-a zbătut să obţină mai întâi locul pe care să fie temeluit edificiul. Zi de zi, îmbrăcat în ţinută preoţească, acest om intra în Primăria Craiovei, se aşeza pe un scaun în holul cel mare şi aştepta ca aleşii urbei să se «înduplece» şi să aprobe un loc pentru punerea pietrei de temelie. Venea înaintea tuturor şi pleca ultimul, zi de zi, săptămână de săptămână, şi tot aşa, cam vreo trei luni. În cele din urmă, într-o zi de vineri, spre sfârşitul programului, Consiliul municipal a catadicsit să se întrunească şi, după dezbateri furtunoase, s-a hotărât - doar cu un vot pentru - o minimă suprafaţă de teren - cu chirie însă - dintr-o margine a parcului din cartierul Corniţoiu. A doua zi, o distinsă doamnă de la Serviciul sistematizare a venit pentru punerea în posesie. Cu ţăruşii pregătiţi, preotul I. Doran şi-a marcat terenul, iar în ziua următoare era deja prezent aici un utilaj mare care trebuia să purceadă la dislocarea pământului pentru viitoarea temelie. Sărmanul preot se temea ca nu cumva aleşii Cetăţii să revină asupra acelei chinuite aprobări”, notează pr. Ioanicescu.
„Fiţi voioşi” şi „să ne vedem după Paşti!”
Tot aici, la „Sfântul Ioan Valahul” s-a născut, prin graiul venerabilului mitropolit, o sintagmă cu valoare de pildă: „Timpul n-a mai avut răbdare”. Aşa se face că, în ultimul an al vieţii, Mitropolitul Nestor trecea adesea pe aici pentru a-l îmbărbăta pe harnicul preot „să dea zor pentru că timpul nu mai are răbdare”. În 21 noiembrie acelaşi an (1999), Episcopul-vicar Damaschin a oficiat slujba de binecuvântare a pietrei de temelie pentru noua biserică, iar în ziua de Florii din anul Domnului 2000, deci după doar șase luni, pe când zidurile se ridicaseră doar la 2-3 m înălţime, venerabilul chiriarh a venit şi i-a încredinţat preotului Ioan Doran Sfântul Antimis pentru a putea sluji aici de Sfintele Paşti. Când i s-a spus că biserica nu are încă acoperiş, şi nici ferestre, şi nici uşi, el a rostit, cu volubilitatea-i cunoscută: „Cum n-are acoperiş, frate? Bolta cerească ne-a fost şi ne este tuturor sfânt acoperământ. Hai! Cu Dumnezeu înainte!” I-a binecuvântat apoi pe preot, pe soţia acestuia şi pe cei trei copii ai lor şi le-a zis zâmbind: „Fiţi voioşi” şi „să ne vedem după Paşti!”. N-a fost să fie aşa. După Paşti, blândul nostru chiriarh a căzut la boală şi în ziua de 17 mai a trecut la cele veşnice. Pare să fi avut o presimţire atunci când s-a grăbit să încredinţeze Sfântul Antimis şi când ne tot spunea că „timpul n-o să mai aibă răbdare”. A fost ultimul Antimis semnat de Înaltpreasfinţia Sa. Doamne, odihneşte cu drepţii pe bunul şi blândul nostru arhipăstor!”, aminteşte pr. Ioan Ioanicescu.
Născută din binecuvântarea şi iubirea părintească a Părintelui Mitropolit, Biserica „Sfântul Ioan Valahul” rămâne şi astăzi anamneza vie a vitejiei şi bărbăţiei creştineşti. Asemenea ocrotitorului, slujitorii altarului au arătat că nu poate fi jertfă mai mare decât dragostea lui Hristos, înscrisă în amintire cu litere de aur, drept pildă şi testament pentru generaţiile următoare.
