Un apologet al sufletului românesc

Una dintre cele mai răsunătoare voci ale Bisericii Ortodoxe Române în contextul dialogului dintre credinţă şi modernitate a fost profesorul Ioan Gh. Savin. Apologiile sale au rezonat puternic cu setea spiritului românesc de mărturisire şi afirmare a identităţii sale ancestrale.

În contextul împlinirii unui secol de la făurirea României Mari, rămân memorabile în istoria Bisericii noastre voci de mărturisitori şi luminaţi teologi, care s-au ridicat prin întreaga lor fiinţă la demnitatea de apologeţi ai spiritului românesc. Între aceştia se numără la loc de cinste şi marele nostru profesor şi apologet Ioan Gh. Savin. Preocupările sale teologice se regăsesc deplin într-o frumoasă pledoarie despre identitatea noastră naţională ca specific al simbiozei daco-romane.

Creştinismul şi cultura română

Profesorul Savin lămureşte în acest sens cele două tendinţe de interpretare a acestei întrepătrunderi, afirmând că după retragerea aureliană din 256 civilizaţia daco-romană a continuat să existe, nu datorită unei structuri statale bine definite, ci prin forţa comunitară a Bisericii creştine, care se statornicise pe aceste meleaguri prin predica Sfântului Apostol Andrei. „Sub semnul Crucii şi comunitatea Bisericii, notează profesorul Savin, cele două neamuri s-au contopit într-o unitate biologică şi etnică, unitatea românească, care s-a adâncit şi mai mult, pe măsură ce locuitorii Daciei, părăsiţi de ocrotirea legiunilor romane, retrase peste Dunăre, au rămas să-şi apere singuri existenţa în faţa hoardelor barbare năvălitoare. Elementul de legătură al locuitorilor de aici n-a putut fi acela al conştiinţei lor naţionale, conştiinţă nedefinită încă, în acele timpuri, ci cel al credinţei religioase, total deosebită de cea a neamurilor năvălitoare, faţă de care această credinţă trebuia apărată. Biserica creştină devine astfel instituţia care strânge în jurul ei pe noii credincioşi, răspândiţi de-a lungul tuturor meleagurilor Daciei, iar reprezentanţii ei, preoţii, iau locul conducătorilor, civili sau militari, care dispăruseră” (Creştinismul şi cultura română, Bucureşti, 1944, pp. 5-6).

Profesorul Ioan Gh. Savin (1885-1973) s-a evidenţiat în teologia românească drept reprezentant de seamă al disciplinei „Apologetică”, care se ocupa în special „cu respingerea criticilor şi atacurilor din partea necredincioşilor, dar şi cu expunerea cât mai convingătoare a învăţăturii de credinţă”. A predat această disciplină, dar şi cursuri de ascetică şi mistică ortodoxă la facultăţile de teologie din Chişinău, Iaşi sau Bucureşti. Odată cu instaurarea regimului comunist, personalitatea marelui profesor dimpreună cu disciplina pe care o slujea au fost socotite incomode şi în contradicţie cu „materialismul dialectic”. Aşa se face că, din 1948, prof. Ioan Gh. Savin a fost pensionat forţat, cunoscând ulterior şi teroarea temniţelor comuniste (1950-1956). Această aversiune din partea regimului era previzibilă, dată fiind poziţia lui anticomunistă foarte clar exprimată în studii precum: „Bolşevism şi creştinism”, „Bolşevismul şi religia”, „Iconoclaşti şi apostaţi contemporani” etc. Mai mult, trebuie ştiut faptul că marele apologet român a lăsat moştenire o impresionantă operă teologică, din care fac parte: cele două volume ale „Cursului de apologetică” (1935), cu anexele „Fiinţa şi originea religiei” (1937), „Existenţa lui Dumnezeu. Proba ontologică” (1940) şi „Probele cosmologică şi teologică” (1943), precum şi numeroase lucrări interdisciplinare, precum „Cultură şi religie” (1927), „Ştiinţa şi originea religiei” (1937), „Creştinismul şi gândirea contemporană” (1940), „Teologie şi istorie” (1943), „Creştinismul şi cultura română” (1943) etc. Prin urmare, putem spune că, prin contribuţia scrisă şi pilda de mărturisire a vieţii sale, profesorul Ioan Savin poate fi considerat pe deplin drept „unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai culturii şi spiritualităţii neamului nostru” († Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Cuvânt-înainte” la lucrarea Ioan Gh. Savin, „Apologetica“, vol. I, ediţie îngrijită de Radu Diac, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, pp. 7-9).