Viaţa curată şi faptele bune sunt haina noastră de nuntă

Îndelungă este răbdarea lui Dumnezeu pentru noi şi mare este purtarea Sa de grijă faţă de întregul neam omenesc. Sfânta Scriptură ne vorbeşte pe larg despre atenţia aparte pe care El a arătat-o faţă de poporul ales.

O atenţie oarecum de neînţeles pentru noi, căci Dumnezeu a continuat să-i cheme la Sine pe iudei chiar şi după ce aceştia L-au ucis pe Hristos şi le-a oferit cea mai mare cinste şi atunci când ei s-au dovedit a fi nerecunoscători. Numai atunci când iudeii au refuzat să vină la Sine, Dumnezeu a deschis uşa mântuirii celorlalte neamuri. Iar nouă, prin Pilda nunţii fiului de împărat, „ne arată câtă nevoie este de o viaţă virtuoasă şi cât de mare este pedeapsa celor ce nu au grijă de purtarea lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22, 14)

Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, fiindcă tuturor le este propovăduită Evanghelia şi mulţi, primind-o, se botează. Însă nu toţi cei botezaţi vor trăi cu vrednicie în viaţă, potrivit numelui de creştin, şi nici nu vor împlini poruncile lui Hristos. Pentru că Dumnezeu lasă tuturor oamenilor libertatea neatinsă, unii dintre ei nu vor duce chemarea mântuirii până la capăt şi vor fi în final osândiţi. Dar nu Dumnezeu este de vină pentru eşecul lor, căci Acesta i-a chemat pe toţi oamenii la mântuire, chiar dacă puţini o vor dobândi. Să ne străduim, de aceea, să fim şi noi nu numai printre cei chemaţi, ci şi printre cei aleşi, ca să nu fim aruncaţi în întunericul cel mai din afară.

Cei chemaţi nu au venit la nuntă din pricina trândăviei lor

Tema Pildei nunţii fiului de împărat este Împărăţia lui Dumnezeu, locul bucuriei duhovniceşti, pe care Domnul o aseamănă cu o nuntă. Şi cine nu ar dori să meargă la o nuntă, cu atât mai mult la cea a fiului unui împărat?

„Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină” (Matei 22, 2-3). Împăratul nu i-a poftit la nunta fiului său chiar în aceeaşi zi, ci cu mult timp înainte şi de aceea vina refuzului lor este mai mare. Dumnezeu a chemat poporul ales la mântuire prin slugile Sale, adică prin toţi profeţii, iar mai apoi prin Sfântul Ioan Botezătorul. I-a chemat pe iudei cu cuvântul, dar şi cu fapta. Însă ei i-au ucis pe profeţi. I-a chemat apoi prin Însuşi Fiul Lui întrupat, dar ei L-au omorât şi pe Domnul. După Înăl­ţarea Sa, i-a chemat din nou pe iudei prin Sfinţii Apostoli, care au propovăduit la început în Ieru­salim. Nu i-a chemat la muncă şi la oboseală, ci la veselie, zicându-le: „Iată, am pregătit ospăţul meu: juncii mei şi cele îngrăşate ale mele s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă” (Matei 22, 4). Dar iudeii „nu au voit să vină, adică să creadă şi să se împărtăşească de negrăita unire şi de har”. Şi-au născocit scuze, care par a fi întemeiate. Însă cei chemaţi nu au venit nu pentru că erau prea ocupaţi cu treburile lor, ci din pricina trândăviei.

Căci „când ne cheamă treburile duhovniceşti, nici o treabă nu este de neapărată trebuinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Au căutat scuze prin care să-şi acopere lenevia. Nu numai că nu au venit la nunta la care fuseseră chemaţi, dar au mai şi pus mâna pe slugile trimise de împărat şi „le-au batjocorit şi le-au ucis” (Matei 22, 6). S-au arătat mai răi decât lucrătorii viei (din pilda pe care Mântuitorul o rostise înainte). Căci dacă la acei lucrători veniseră trimişii stăpânului ca să ceară roadele ce i se cuveneau lui, acum cei trimişi nu mai vin să ceară ceva, ci ca să îi cheme la nuntă şi la bucurie. Aşadar, unii dintre cei chemaţi s-au arătat mai preocupaţi de cele pământeşti, „lepădându-se de sfântul ospăţ şi de sfintele cântări de psalmi”. Iar alţii au batjocorit şi au ucis pe cei ce îi chemau, ca unii ce „nu se supun rânduielilor Bisericii şi sunt împotriva lor” (Sfântul Grigorie Palama).

Nunta Fiului lui Dumnezeu cu firea omenească

De fapt, nu există o singură nuntă, ci atâtea câte suflete sunt, fiindcă Mirele Hristos se uneşte în chip tainic cu fiecare dintre sufletele noastre, aducându-ne bucuria. Nunta aceasta înseamnă „înomenirea Domnului”. Prin ea suntem chemaţi să ne bucurăm de cele pe care Domnul ni le oferă: de învăţătura Sa, de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, de Învierea Sa, începutul vieţii veşnice.

„Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc” (Matei 22, 7). Prin cuvintele Sale, Hristos vesteşte acum cele ce aveau să se întâmple cu poporul evreu. Împăraţii romani şi oştile lor au nimicit Ierusalimul, la 40 de ani după răstignirea Domnului. Acest răstimp arată îndelunga-răbdare a Domnului. Iar cuvintele Sale s-au împlinit cu poporul iudeu în vremea când încă trăiau unii dintre ucenicii care auziseră această pildă rostită chiar din gura Sa.

Această purtare de grijă este greu de explicat în cuvinte. Ea este descrisă prin Pilda lucrătorilor viei şi prin cea a nunţii fiului de împărat. Dumnezeu a sădit vie şi a înzestrat-o cu tot ceea ce îi era necesar, a desăvârşit-o. Când lucrătorii viei I-au ucis slugile, a trimis la ei alte slugi. Când le-au ucis şi pe acelea, a trimis pe Însuşi Fiul Său. După ce şi Fiul a fost ucis, Tatăl i-a chemat din nou pe iudei la nuntă. Dar ei nu au voit să vină. Apoi a trimis la acest popor nerecunoscător alte slugi. Dar le-au ucis şi pe acelea. Şi numai atunci îi va ucide şi pe ei, „când nu li se mai putea vindeca boala”. Atât înainte, cât şi după răstignire, pe iudei i-a chemat Domnul mai întâi. Şi, fiind alungaţi, apostolii s-au îndreptat către neamuri, care au putut săvârşi fapte bune.

Împăratul „a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi” (Matei 22, 8-10). La început, apostolii au propovăduit şi iudeilor, şi neamurilor. Domnul ştia că iudeii nu vor fi vrednici, dar a trimis să-i cheme la mântuire, ca să nu aibă nici o scuză. De aceea, apostolii au venit mai întâi la ei. Astfel ne-au învăţat şi pe noi „să plinim toate, chiar dacă n-ar avea nimeni de câştigat de pe urma muncii noastre”. Apostolii i-au adunat pe câţi i-au găsit, răi şi buni, dintre neamuri, cu credinţele lor multe.

Faptele bune

„Intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.” Şi a poruncit slugilor sale: „Aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 11 şi 13). Aşadar, „ca să nu creadă neamurile că se pot mântui numai prin credinţă, Hristos le vorbeşte şi de osânda faptelor rele”. Chemarea la nuntă şi curăţirea nu depind de vrednicia omului, ci sunt un har al lui Dumnezeu. Dar a rămâne chemat şi îmbrăcat curat ţine de râvna celui chemat.

Nuntaşii din pilda aceasta erau îmbrăcaţi toţi, mai puţin unul, în haine de nuntă duhovnicească. Haina lor era „virtutea pe care cel care nu o îmbracă de aici nu numai că va fi aflat nevrednic de nunta aceea duhovnicească, ci va fi muncit… în chip negrăit”. Haina sufletului nostru este trupul, care trebuie păzit curat, spre a fi vrednic de nunta nestricăcioasă. Altfel vom fi aruncaţi în întuneric şi la scrâşnirea dinţilor. Mâinile ne vor fi legate prin legăturile păcatelor şi vom suporta chinuri de neîndurat. Căci intrarea împăratului şi porunca dată de el este „chip al judecăţii viitoare” (Sfântul Grigorie Palama).

Aşa cum cei chemaţi la nuntă au jignit pe împărat prin absenţa lor, tot la fel facem şi noi dacă, după ce am fost chemaţi, ne aşezăm la ospăţul Lui de nuntă „cu o viaţă stricată”. „A te duce la nuntă cu haine murdare, aceasta înseamnă a pleca de pe lumea aceasta având o viaţă necurată” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Întrebat fiind de ce a intrat fără haină de nuntă, omul acela tace, osândindu-se singur.

„Îmbrăcaţi sufletul cu purpură”

Desigur, atât timp cât omul este preocupat să-şi înfrumuseţeze trupul, îi va fi greu să-şi împodobească deopotrivă şi sufletul. De aici nevoia noastră de a lucra pentru a ne înfrumuseţa casa sufletului. Sfinţii Bisericii s-au îmbrăcat adesea în sac. Dar „de-ai putea deschide porţile minţii lor, de-ai putea să le vezi sufletul şi toată podoaba dinăuntru…, ţi-ar lua ochii strălucirea frumuseţii lor interioare”.

Din păcate şi noi, cei de astăzi, suntem uneori asemenea celor din pildă: „unul (este) la ţarina sa, altul la neguţătoria lui” (Matei 22, 5). Ne ostenim toată viaţa pentru a dobândi bunuri pe care le vom părăsi în curând şi ignorăm bunurile pe care într-adevăr le putem duce cu noi în cetatea cea de sus. Aici, pe pământ, nu ne rămâne decât o groapă. Dacă am avea puţină înţelepciune, am înţelege că suntem călători. Însă noi, în loc să ne facem viaţa mai uşoară şi mai simplă, cu fiecare bun dobândit ne legăm cu şi mai multe lanţuri ale grijilor. Şi nu ne îngrijim numai de cele de neapărată trebuinţă, ca vieţuitoarele celelalte, ci şi de lucrurile de prisos. Şi, măcar că Dumnezeu ne-a cinstit cu darul raţiunii şi ne-a chemat să fim buni, suntem mai răi ca fiarele în relaţia cu semenii nostri. Punem mult preţ pe slava deşartă şi pe lauda oamenilor. Ne bucurăm de podoaba metalelor preţioase. Ne place să îi vizităm pe oamenii preocupaţi de cele duhovniceşti. Credem, în mintea noastră, că suntem astfel şi noi mai înalţi, în faţa lui Dumnezeu. Rămânem însă îmbrăcaţi tot în omul cel vechi al poftelor înşelătoare şi nu găsim putere în noi să ne înveşmântăm în omul cel nou, zidit „întru cuvioşie şi dreptate”.

Cunoscând noi acestea, să ne venim în fire şi să arătăm mai multă râvnă, ca să răpim împărăţia cerurilor. Şi să ne numărăm în rândul celor aleşi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.