Vlădicii vâlceni la început de secol XX

La începutul secolului XX, scaunul vlădicesc al Râmnicului a fost slujit de vlădici vrednici, aprinşi de focul dragostei faţă de Hristos şi de Sfânta Sa Biserică. Între aceştia se numără: Athanasie Mironescu, Ghenadie Georgescu, Sofronie Vulpescu, Meletie Dobrescu, Antim Petrescu, Alexie Ştefan, Vartolomeu Stănescu sau Irineu Mihălcescu.

Începutul secolului XX găseşte în scaunul arhieresc de la Râmnic pe arhiereul Athanasie Mironescu, profesor de morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Acesta s-a ocupat şi în anii 1893 şi 1897 de treburile episcopiei, când Episcopul Ghenadie Enăceanu a fost la Paris şi Neapole pentru a-şi trata boala. La 5 februarie 1895 a fost hirotonit Arhiereu-vicar cu titlu „Craioveanul”, iar la 12 martie 1898, ales Episcop eparhiot. Ca ierarh, în 1908 a reînfiinţat Seminarul de la Râmnic, aşezându-l la Mănăstirea Bistriţa. În 1909 a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi Mitropolit Primat al României, dar la 28 iunie 1911, după un proces în care Sfântul Sinod l-a declarat nevinovat, şi-a dat demisia, retrăgându-se la Cernica, unde s-a stins din viaţă în anul 1931. Despre el reţinem că a fost un om de cultură, care a desfăşurat o bogată activitate teologico-literară. Dintre scrierile sale notăm: „Memoriu asupra organizării Facultăţii de Teologie” (1887), „Viaţa modernă în raporturile ei cu religiunea şi Biserica” (1890), „Etica evoluţionistă şi etica creştină” (1893), „Manual de Teologie Morală” (1895), „Sfaturi către preoţi” (1909), „Psaltirea pe scurt” (1909), „Istoria mănăstirii Cernica” (1920) şi „Istoria bisericească universală” a preotului profesor Eusebie Popovici (4 volume, 1925-1928). În acelaşi timp, el a tipărit studii şi articole în revistele „Biserica Ortodoxă Română”, „Cuvântul adevărului” de la Râmnic şi „Predicatorul” etc.

Ghenadie Georgescu

După Episcopul Athanasie, a urmat Ghenadie Georgescu. Originar din satul Petreştii de Sus, judeţul Dâmboviţa, vrednicul ierarh a fost profesor de religie la câteva şcoli din Capitală, preot la capela Azilului „Elena Doamna” din Bucureşti şi superior al Capelei ortodoxe române de la Paris, pe care a păstorit-o până la începutul anului 1902. Revenit în ţară, a ajuns Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, cu titlul „Bacăoanul” şi egumen al Bisericii „Sfântul Spiridon” din Iaşi. La 22 martie 1909, a fost promovat Episcop de Râmnic, fiind învestit şi înscăunat la 24 şi 26 martie. Ca episcop, timp de peste trei ani, Ghenadie Georgescu a vizitat eparhia, s-a interesat îndeaproape de nevoile păstoriţilor săi, a reorganizat viaţa în mănăstiri, a purtat de grijă monumentelor istorice, s-a interesat în chip deosebit de preoţi, a susţinut mişcarea filantropică şi a întemeiat revista eparhială „Luminătorul” în anul 1909. În 1911, seminarul a fost adus la Râmnic, lângă episcopie, în vechiul local. În 1912 Ghenadie a încetat din viaţă, la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Belu.

Sofronie Vulpescu

În locul său a fost ales Sofronie Vulpescu, fost preot în satul său natal, comuna Lupşanu, judeţul Călăraşi, apoi slujitor la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Spiridon”-Nou din Bucureşti. La 18 mai 1900, acesta a fost ales Arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului, cu titlul „Craioveanul”. Din noiembrie 1912 a condus provizoriu eparhia olteană, fiind ales episcop la 5 mai 1913 şi înscăunat la 16 iunie, la Râmnicu Vâlcea. Între anii 1913-1914 a clădit un nou local pentru seminar şi, to­todată, a reorganizat tiparniţa eparhială, în care au apărut cărţi de care aveau nevoie credincioşii şi preoţimea olteană. A tipărit Calendarul Bisericii Ortodoxe şi unele broşuri: „Voinţa liberă a omului” (1898), „Micul catehism” (1905, 1913), „Viaţa şi opera lui Immanuel Kant”, „Viaţa Sfinţilor Ecaterina şi Ştefan”, „Viaţa Sfântului Nicolae”, „Luther şi Noul Testament în româneşte” (1909). Spre sfârşitul anului 1916, Sofronie s-a retras la Bucureşti, de unde, din pricina atitudinii ostile faţă de autorităţile germane, care ocupaseră o parte din teritoriul ţării, la 19 mai 1917 a fost arestat şi închis la Mănăstirea Cheia, la Schitul Peştera Ialomicioarei şi la Căldăruşani. Deşi a fost eliberat la 7 mai 1918, la scurtă vreme şi-a dat demisia, în 1923, murind la Bucureşti. Înmormântat la Mănăstirea Cernica, după 1948, fondul său de carte şi biblioteca Seminarului „Nifon”, în care se aflau şi lucrările sale, au fost înglobate în Biblioteca Patriarhiei Române.

Episcopii Meletie, Antim şi Şerban

Lui Sofronie i-a urmat în scaunul de episcop, ca locţiitor, cu acordul autorităţilor germane, Meletie Dobrescu, fost Locţiitor de Episcop al Dunării de Jos. Acesta a păstorit până la 3 iulie 1918, când în fruntea eparhiei a fost promovat Antim Petrescu, din Păuşeşti Măglaşi (judeţul Vâlcea). Rând pe rând, a fost diacon la Mănăstirea Dintr-un Lemn, funcţionar în Cancelaria episcopiei, preot la Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Craiova, confesor de garnizoană, apoi preşedinte al Consistoriului eparhial şi profesor la Gimnaziul militar din Craiova. În acest răstimp, a publicat mai multe lucrări cu un cuprins religios şi moral, traduceri din limba germană şi o ediţie românească a Patericului. A fost ales Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, cu titlul „Botoşăneanul”, iar la 3 iulie 1918, Episcop la Râmnic. Aici nu a avut parte de păstorie liniştită, deoarece autorităţile statului i-au anulat alegerea la 6 noiembrie 1918, fiind nevoit să-şi depună demisia. În pofida acestei situaţii, a condus eparhia vâlceană până la 6 septembrie 1919, când a decedat, fiind înmormântat, lângă bolniţa episcopiei, la 9 septembrie 1919. Deşi a păstorit eparhia foarte puţin, acesta a publicat mici lucrări teologice, cu un cuprins moralizator: „Cu Iisus pe drumul către Golgota”, „Pildele Mântuitorului Iisus Hristos”, „Cum şi ce trebuie să cugetăm despre Iisus Hristos”, „Cel mai bun din lume - reflexiuni asupra dragostei creştine”, „Epistola către Diognet”. Studiu patristic, „Ajunul Naşterii Domnului”, „Patericul”, „Fericitul Augustin”, „Din vieţile mucenicilor creştini care au fost ostaşi” ş.a.m.d. Unele din broşurile sale, mai ales vieţi de sfinţi au fost tipărite tot la Râmnic, sub urmaşul său, Vartolomeu Stănescu.

După el, a fost numit locţiitor Alexie Şerban Craioveanul, fost preot la Biserica Golia din Iaşi, apoi protoiereu în acest oraş. A condus episcopia din septembrie 1918 până în primăvara anului 1920, când, bolnav, a plecat la Iaşi, unde în 1921 a murit.

Vartolomeu Stănescu

În 1920 a ajuns Locţiitor de Episcop Vartolomeu Stănescu, originar din comuna Flămânda, judeţul Teleorman. Acesta a fost diacon pe seama Catedralei Mitropolitane „Sfântul Spiri­don”-Nou din Bucureşti, de unde s- a detaşat la Capela românească din Paris. Aici a audiat cursurile de teologie şi a absolvit Dreptul şi Sociologia la Sorbona, unde a obţinut doctoratul. Revenit în ţară, a fost ales, pe rând, Arhiereu-vicar al Eparhiei Romanului cu titlul „Băcăuanul”, apoi inspector al seminariilor din ţară, egumen la Aşezământul „Sfântul Spiridon” din Iaşi, administrator al Casei Bisericii, profesor de Exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi Episcop-locotenent al Episcopiei de la Argeş. De notat că, în calitate de ierarh, a desfăşurat o excepţională activitate misionară, culturală, administrativă şi filantropică. Tot el a înfiinţat Eforia Mănăstirilor Oltene, Marele Sobor al Stareţilor, Exarhatul Mănăstirilor şi Societatea „Renaşterea”, din Craiova, a editat revistele „Renaşterea” şi „Creştinul ortodox”, a stimulat corurile bisericeşti, a avut grijă de seminariile deschise la Râmnic şi Craiova şi a făcut parte din Comitetul de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română”. De sub teascurile tipografiei au apărut: „Scurtă încercare de creştinism social” (1913), „Autenticitatea cărţilor sfinte ale Noului Testament”, „Anuarul eparhiei” (1925), iar la Râmnic: „Produsuri sufleteşti şi realităţi verificate” (1934) şi „Femeia ca factor social” (1936). În 1925, Vartolemeu Stănescu a fost delegat la Conferinţa ecumenică de creştinism practic de la Stockholm, apoi la alte conferinţe mondiale creştine. În 1936 a prezidat la Râmnic „Conferinţa regională balcanică a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică”, în calitate de Episcop al Râmnicului, dar şi de delegat al Bisericii Ortodoxe Române. A păstorit până în 1938, când, simţindu-se slăbit de putere, a solicitat un concediu. În 1940 s-a pensionat, aşezân­du-se la Mănăstirea Bistriţa, Vâlcea, unde a construit o chilie. A murit la 2 noiembrie 1954, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii.

Irineu Mihălcescu

La 14 noiembrie 1938, la conducerea Eparhiei Râmnicului a ajuns, ca locotenent de episcop, Irineu Mihălcescu, vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, doctor în filosofie şi profesor de dogmatică şi simbolică la Facultatea de Teologie din Bucureşti. La 29 noiembrie 1939 a fost ales Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unde a păstorit până la 16 august 1947. Murind în 1948, a fost înmormântat la Mănăstirea Agapia. De la el s-au păstrat peste 500 de volume, studii originale, articole, traduceri, manuale de religie, studii de dogmatică şi de apologetică. Dintre titluri pomenim: „Curs de teologie fundamentală sau apologetica” (1932), „Dogma soteriologică”, „Rânduiala şi tâlcuirea pe scurt a Sfintei Liturghii” (1935), „Prohodul Domnului” (1936) şi „Mărgăritare creştine” (1939).