Se pare că instabilitatea noastră mentală, personală şi colectivă provine dintr-o formă de înstrăinare, asociată cu o îndepărtare de la semnificaţia, valoarea şi scopul vieţii noastre. Această înstrăinare se manifestă concret şi la nivelul relaţiilor pe care le avem cu noi şi cu semenii noştri.
Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.
O persoană nu e doar o faptă reprobabilă
Poate prea uşor ne ancorăm stabil într-o atitudine de judecător. Ştim să ne pledăm cauza cu îndreptăţirea faptelor ce învinuiesc. Şi putem să trăim această atitudine ca un stil de viaţă, chiar dacă este unul toxic, care ne întreţine depresiile şi ne îmbolnăveşte trupul şi viaţa. La întrebarea "de ce?", motivaţia stă frecvent în greutatea noastră de a accepta şi a integra evenimentele trăite, prin iertare, prin compasiune. O soluţie care ne apropie de înţelegere şi ne opreşte să "aruncăm piatra" şi să judecăm poate stă într-o imagine mai complexă, în care persoana este văzută şi anterior faptelor sale.
Adică să acceptăm exerciţiul de a desprinde, măcar pentru câteva momente, fapta de cel care a săvârşit-o. Să ne gândim şi că mediul familial în care a trăit şi-a pus indiscutabil amprenta în structura personalităţii "vinovatului", într-un mod pentru care se cere adesea intervenţia spre vindecare, prin psihoterapie şi autoanaliză personală. Să privim poate şi către rezervoarele goale de iubire pe care le poartă, la traumele, la frustrările acumulate şi la nevoile cronic neîmplinite, să ne gândim la povara neamului pe care o duce încriptată în genele proprii şi la lecţiile de viaţă care e nevoie să fie parcurse. Ar ajuta să acceptăm că de multe ori violenţele şi cuvintele dure nu ne sunt adresate nouă, chiar dacă cel care le spune ne priveşte în ochi şi pare că ne vorbeşte direct, dar, în realitate, îşi vorbeşte lui, durerilor din suflet, sau dă glas frustrărilor acumulate în relaţii trecute. Poate ne comunică folosind un limbaj propriu al durerii, în care a fost învăţat să se exprime şi pe care greşit îl asociază cu normalul şi firescul. E singurul limbaj care îl cunoaşte. Să nu uităm că fiecare dă interpretări proprii celor trăite, deci se poate ca în cel mai sincer mod "cel vinovat nouă" să creadă că ne face un bine sau că este îndreptăţit să acţioneze într-un anume fel.
Obiectivitatea depăşeşte o înşiruire de fapte şi învinuiri
Un argument relevant, care vine în confirmarea celor prezentate, este adus de către Danah Zohar prin cartea sa "Inteligenţa spirituală", în care autoarea descrie o experienţă profund revelatoare, pe care a avut-o în prezenţa unui grup de deţinuţi acuzaţi pentru crime de maximă gravitate: "experienţa a fost una dintre cele mai puternice din viaţa mea şi m-a lasat cu o bănuială: nu există oameni răi ca atare, dar oricare dintre noi este capabil de răutate. Este un potenţial uman - un potenţial al sinelui fragmentat, descentrat, spiritualmente obstrucţionat (...). Răul în sine reprezintă o lipsă de reacţie faţă de realitatea noastră interioară. Nu există oameni malefici, ci mai degrabă oameni posedaţi de rău".
Deci putem să încercăm să ne extindem punctul de vedere spre acceptarea faptului că adevărul depinde prea mult de viziunea proprie, de întrebările pe care preferăm să le punem. Adică, obiectivitatea nu este ceva uşor de atins şi presupune o privire largă, integratoare, complexă, care depăşeşte cu mult o înşiruire de fapte şi învinuiri. Dar, adevărul nu este ceva limitat, doar viziunea noastră asupra lui îl face aşa. "Ne prăbuşim în ignoranţă din cauza tendinţei noastre de a ne închista în obiceiuri, supoziţii, reguli şi sisteme de credinţe, pe măsură ce înaintăm în vârstă" (Danah Zohar).
Avem dreptul şi suntem chemaţi spre Bucurie
Prin acest articol am urmărit să arătăm că este greu să "aruncăm piatra" şi să judecăm, atâta vreme cât ne bazăm doar pe fapte concrete, care aparent ne confirmă viziunea. Realitatea este mult mai largă şi infinit mai complexă, iar a ne trăi viaţa închişi într-un scenariu mic de învinuiri şi dureri neintegrate este o pierdere irecuperabilă şi care nu se susţine de nici o motivaţie.
Şi un remediu, conform părinţilor filocalici, este smerenia: "Dacă te-ai lupta să mori faţă de orice om şi să câştigi puţină smerenie te-ai odihni şi te-ai scoate din multe primejdii. Să se smerească inima ta înaintea lui Dumnezeu şi bunătatea Lui îţi va veni în ajutor în toate. (Să mori oricărui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da importanţă cuvintelor şi comportamentului său care-ţi stârneşte mânia sau alte patimi. Să fii sensibil faţă de tot ce-ţi aduce gânduri de păcat. Este o moarte care, întrucât se împacă cu smerenia, este una cu îngăduinţa, cu înţelegerea slăbiciunilor omeneşti, dar şi cu păzirea curată de ceea ce-ţi poate provoca paguba din ele."
Avem dreptul şi suntem chemaţi spre Bucurie, care este starea noastră naturală, aşa că să nu lăsăm ca judecăţile unui adevăr parţial să ne oprească de la a deveni ceea ce am fost chemaţi să fim.
Dumnezeu să ne ajute!
* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie
