De la atingere la modul de percepere a vieţii

Nu s-a stabilit cu exactitate o clasificare unanim acceptată, aceasta şi pentru că neurologii atribuie simţului definiţii diferite. Dar pentru ca el să existe, o regulă este să avem un receptor. Doar ca enumerare merită amintite simţul temperaturii, simţul durerii, al presiunii, al mişcării, al echilibrului, dar şi simţul timpului, al foamei, al setei, al stomacului plin sau al emoţiei. Dar în acest articol o să vorbim despre atingere sau despre simţul tactil. Fiecare centimetru pătrat de piele este acoperit cu mii de senzori ce reacţionează permanent la mediul înconjurător şi transmit mai departe creierului dacă un obiect este moale, tare, aspru sau fin, cald sau rece, plăcut sau nu la atingere. Deosebit de sensibile sunt vârfurile degetelor, buzele şi limba. Faptul că cei orbi reuşesc prin atingere să compenseze în timp, prin învăţare, lipsa văzului, arată şi ce cantitate imensă de informaţie este transmisă creierului prin simţul tactil şi cu ce acurateţe! Deci, oare cât de important este acest simţ care uneori este neglijat de mulţi dintre noi?

Simţul tactil are ca receptor cel mai mare organ al omului, şi anume pielea. Un adult obişnuit are circa 2 metri pătraţi de piele, care conţin între 600.000 şi 700.000 de celule receptoare cu rol de detectare a senzaţiilor. „Un om poate trăi orb, surd, total lipsit de capacitatea de a sesiza gusturile şi mirosurile. Dar el nu ar putea trăi fără o bună desfăşurarea a funcţiilor asigurate de piele“ (A. Montagu).

 

Dincolo de abordarea fiziologică, putem afirma că pielea posedă o dimensiune subtilă, simbolică. În ebraică, cuvântul „piele“ înseamnă „nu încă lumină“. Se pare că procesul ce are loc prin intermediul simţului tactil se situează cumva mai lăuntric decât ar părea şi mai detaşat de lucruri decât în cazul simţului olfactiv. Atunci când pipăi un obiect, te percepi de fapt pe tine, palparea presând într-un fel anume epiderma, mai tare şi mai brusc în cazul unui obiect dur, şi mai uşor, mai lent, mângâietor în cazul obiectelor mai moi. Se percepe acţiunea exercitată asupra ta, transformarea din tine, presiunea ca o modificare ce are loc în propriul tău organism.

 

Încă din burta mamei, copiii simt atingerea şi reacţionează la ea. Ei îşi sug degetul, dau din picioruşe şi simt cum spre sfârşitul sarcinii nu prea mai au loc să se mişte în voie. Singurele porţiuni imune la atingere sunt partea superioară şi posterioară a capului, probabil pentru a nu fi atât de dureroasă naşterea naturală. Iar după naştere, contactul fizic este la fel de important ca şi hrana pentru nou-născut.

 

În plus, tiparele de autosabotaj şi autoîngrijire se stabilesc de când suntem copii, mimând obiceiurile familiei sau ale celui care ne îngrijeşte. Calitatea şi cantitatea atingerilor pe care 

le-am primit când eram copii influenţează aşteptările noastre din viaţă, capacitatea de a fi fericiţi şi ceea ce credem că merităm. Atingerea înseamnă şi intrarea într-o relaţie, defineşte ceva din cine eşti, ce simţi şi este un mod prin care venim în contact cu altă persoană. Povestea noastră de viaţă este marcată de atingere, mult mai adânc decât credem. Aşa cum am amintit, dar permiteţi-mi să accentuez importanţa, atingerea intervine în relaţionare, în intimitate, în acceptarea sprijinului, în stabilirea limitelor şi a respectului de sine. Deci, avem o responsabilitate majoră cu privire la modul în care ne atingem copiii! Dar şi cum ne atingem noi între noi.

Ca feluri de atingere, ea poate fi iubitoare, hrănitoare, blândă, necondiţionată, şi acest fel transmite sufletului tău că este dorit, iar minţii tale că locul unde te afli e sigur, poţi trăi şi poţi creşte liber. Atingerea absentă pare bună şi blândă, dar e sterilă, fără consistenţă, persoana care atinge fiind prinsă în propriile gânduri sau preocupări. Din păcate, ea semnalizează corpului tău să se retragă, emoţiilor să îngheţe, sufletul să se joace de-a v-aţi ascunselea, iar minţii tale să se descurce cu mesaje contradictorii. Adulţii care au avut parte de atingere absentă se simt goi în interior, caută hrană în alte moduri, sunt predispuşi la vicii, automutilare, depresie. Atingerea violentă este plină de emoţii intense şi abuz verbal, predispune la amplificarea senzaţiilor şi amorţeală senzitivă a celui care le primeşte. Noi credem că izbucnirile de furie verbală nu-l taie pe celălalt, cu atât mai mult cu cât ne simţim perfect justificaţi, dar îi determină o retragere pe multe niveluri interioare, pentru a reduce existenţa, visele, dorinţele, calităţile. Atingerea sexualizată creează vină, confuzie şi neîncredere, pentru că ea conţine elemente de vină, ruşine, dominare, umilire. Te învaţă că eşti lipsit de valoare, corpul tău nu contează, la fel nici sufletul. „Este evident faptul că majoritatea oamenilor suferă de un rău invizibil şi dificil de mărturisit: lipsa mângâierilor, a contactelor corporale pline de afecţiune şi tandreţe“ (Joel Savatofski). 

 

Poate e momentul să dăruim mai uşor îmbrăţişări şi mângâieri, aceste binecuvântări minunate, prin atingerile care depăşesc pielea şi ajung la suflet, eliberând lumina din noi.