Familie creştină sau uniune consensuală?

Izvoarele sociologice şi psihologice consideră că, mai ales din cel de-al optulea deceniu al veacului trecut, în lume s-a impus cu multă putere, tinzând a se generaliza, ceea ce se numeşte "uniunea consensuală" sau "uniunea liberă". Sub o nouă denumire, ea nu este altceva decât vechiul "concubinaj".

Concubinajul se realizează între persoane de sex opus şi încearcă să ia locul familiei tradiţionale, prin faptul că cei doi parteneri nu îşi mai legiferează legătura lor în acte de stare civilă, prin contract civil, ci prin simpla înţelegere dintre ei. Argumentele cele mai importante aduse în favoarea unei astfel de relaţii sunt: faptul că, fiind detaşaţi de un acord legal, ei îşi pot exprima mult mai liber sentimentele, fără nici un fel de oprelişti sau tipare tradiţionale, iar în cazul ruperii legăturii dintre ei, nu mai au de parcurs etapa traumatizantă şi dezonorantă a înfăţişării în instanţă, a căutării de martori mai mult sau mai puţin mincinoşi, a efectuării partajului pentru eventualele bunuri obţinute în comun, dar mai ales a pronunţării unei hotărâri privind încredinţarea copiilor rezultaţi unuia sau altuia dintre părinţi.

Adepţii şi practicanţii acestei forme de convieţuire enumeră între avantajele acesteia: optimizarea vieţii sexuale a celor doi parteneri, care renunţă la forma de vieţuire de unul singur, la celibat, implicându-se într-o relaţie şi nu sunt complexaţi de nişte relaţii sociale clasice; nevoia unei relaţii afective eficiente, dar fără obligaţii sau responsabilitatea încheierii într-o căsătorie; şansa realizării unor economii, printr-un fel de vieţuire mai plăcut şi mai confortabil; absenţa efectelor traumatizante ale unui divorţ, contractul legal sau actul de căsătorie fiind lipsit de valoare pentru ei. Se pot căsători simbolic de Valentineâs Day sau de Zilele Mării sau ale Muntelui, iar aceasta li se pare mai interesant decât la Starea Civilă. Cunosc mai multe forme, relaţia de tip "acoperiş" a persoanelor care au neapărată nevoie de un partener, pentru siguranţa lor fizică şi emoţională; relaţia de "emancipare", ca un gest teribilist mai ales faţă de părinţii care încercau să impună o morală tradiţională a căsniciei; relaţia de "convenienţă", cu scopul de a contribui împreună financiar la cheltuielile de întreţinere, relaţia de "testare", înainte de căsătorie.

Dintre motivele care stau la baza stabilirii unei astfel de relaţie de coabitare, cele mai invocate sunt: sentimentele anti-căsătorie, evitarea familiei şi pierderea încrederii în această formă de convieţuire, declinul autorităţii şi respectului pe care familia o avea altădată, îndeplinirea comună a unor responsabilităţi şi cheltuieli, teama de un eşec familial şi de traumele pe care le provoacă divorţul legal etc.

Cu toate acestea, analiştii problemelor familiei menţionează şi o listă lungă de dezavantaje ale unei astfel de legături: limitarea prematură a experienţelor "întâlnirilor", prin limitarea la o persoană; perpetuarea rolului tradiţional al femeii, investirea emoţională inegală, restrângerea posibilităţilor de cunoaştere şi a altor parteneri, numeroase complicaţii legale, mai ales în ţările sau în cadrul legislaţiilor care limitează acest stil de viaţă, dezinteresul faţă de funcţia reproductivă, faţă de darul naşterii de copii şi evitarea asumării responsabilităţii aducerii lor pe lume, a creşterii şi educării lor.

Ce reprezintă uniunea consensuală

O lucrare de specialitate identifică următoarele 22 de dificultăţi cu care se confruntă cei care trăiesc în concubinaj:

1. E mai puţin probabil să se căsătorească cu partenerul lor actual; 2. Înregistrează rate mai ridicate de separare şi divorţ;

3. Au mariaje mai nefericite;

4. Sunt mai predispuşi la divorţ; 5. Sunt mai tentaţi a avea relaţii extraconjugale; 6. Sunt mai tentaţi de idile decât de relaţiile pe termen lung; 7. Cei care au "căsătorii de probă" nu au mariaje mai bune; 8. Nu-şi iau angajamente de durată sau nu-şi asumă responsabilităţi pe termen lung; 9. Nu se maturizează suficient; 10. Evită problemele care necesită luare în comun a unor decizii, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cuplurile căsătorite; 11. De cele mai multe ori au un "mariaj de convenienţă" sau un "mariaj al compatibilităţii" decât unul de implicare; 12. Cei care au relaţii intime înainte de căsătorie se pot păcăli, căsătorindu-se cu o persoană nepotrivită pentru ei; 13. Au relaţii superficiale şi semnificativ slăbite; 14. Întâmpină mai multe dificultăţi în rezolvarea conflictelor; 15. Pot "ucide" romantismul; 16. Dau dovadă adesea de lipsă de încredere şi respect faţă de celălalt; 17. Se confruntă adesea cu dezaprobarea parentală; 18. Îşi rănesc copiii; 19. Le lipseşte adesea un scop comun; 20. Nu au o relaţie de egalitate; 21. Nu sunt "specializaţi" în a-şi asuma responsabilităţi; 22. Au mai puţine avantaje şi un sprijin mai redus (cf. Adina Băran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică).

Dincolo de toate aceste observaţii de natură socială şi psihologică, nu putem să nu observăm că larga răspândire a "uniunii libere" este o dovadă a egoismului şi egocentrismului, ce caracterizează lumea contemporană, omul zilelor noastre şi relaţiile pe care el le stabileşte. Înseamnă construirea fericirii personale pe o premisă proastă şi lipsită de încredere şi şansă faţă de partener, dar şi faţă de propria persoană, teama ca nu cumva dragostea de acum să se transforme într-un eşec, situaţie în care o astfel de relaţie este mult mai uşor de încheiat, iar cealaltă persoană de înlocuit. O astfel de prezumţie pierde din vedere şi tăgăduieşte caracterele fundamentale ale căsătoriei şi familiei creştine: unitatea şi indisolubilitatea. Cel care iubeşte cu adevărat are totdeauna convingerea că nu poate iubi decât o dată în viaţă la modul ideal şi că dragostea sa nu o poate oferi decât unei singure persoane, "jumătatea" sau "sufletul său pereche", în timp ce aceia care practică "uniunea consensuală" îl dezinvestesc pe celălalt de asemenea atribute şi descarcă relaţia lor de ceea ce ea are mai înalt - elementul moral şi spiritual. O astfel de percepţie poate fi socotită o adevărată boală, o infirmitate sufletească, pentru că persoana care evită responsabilitatea încheierii unei căsătorii, trăind în duplicitate şi promiscuitate, îl deformează pe celălalt, care nu este conceput ca o persoană dornică de reală împlinire sufletească, ci mai degrabă ca un obiect capabil să provoace plăceri şi să satisfacă pofte, nu un "cineva", ci un "ceva".

Nevoia unei educaţii spre redescoperirea "culturii mariajului"

Concluzia pe care o desprind adevăraţii cunoscători ai problemelor fiinţei umane este, în fapt, un îndemn la responsabilizare şi conştientizare a frumuseţilor vieţii de familie, a sublimităţii darului naşterii de copii, prin care părinţii se fac împreună-creatori şi colaboratori cu Dumnezeu, din perspectiva veşniciei sau a unui răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată, şi nu doar dintr-o perspectivă strict limitată, lumească şi trupească, a procurării plăcerii aici şi acum. Sau, aşa cum se exprimă un analist al problemelor familiei contemporane, a numeroaselor şi falselor forme pe care ea le experimentează astăzi, "în locul instituţionalizării coabitării ar trebui să încercăm să revitalizăm căsătoria, fără a urma liniile clasice, respectând direcţiile moderne, ce promovează egalitatea. Ar fi într-adevăr util să educăm tinerii în problema mariajului, încă din anii de început ai şcolarităţii, permiţându-le să facă cele mai bune alegeri de-a lungul vieţii şi accentuând importanţa angajamentelor pe termen lung". Chiar şi cei mai pesimişti observatori ai fenomenului destrămării familiei, formă a crizei generale a spiritului uman, arată că viaţa omului nu se poate desfăşura normal fără împlinirea a trei nevoi fundamentale ale lui: "nevoia de comunitate, nevoia de structură şi nevoia de sens".

Am putea spune că este nevoie de o educaţie spre redescoperirea unei "culturi a mariajului", care să acorde importanţă deosebită căsătoriei, să îndemne la întemeierea ei şi să promoveze efectele benefice asupra fiinţei umane şi a cuplului, între care darul sacru al naşterii de copii. Mai mult decât oricând, este nevoie ca Statul şi Biserica, Familia şi Şcoala, ca de altfel orice instituţie care o poate face, să găsească împreună căi şi forme de consfinţire a relaţiei de iubire dintre bărbat şi femeie, şi nu doar în faţa unei instanţe civile, ci înaintea lui Dumnezeu.