Despre Mănăstirea Bradu, din Arhiepiscopia Râmnicului, nu poți rosti decât un singur cuvânt: lumină. Însuși drumul, deși extrem de anevoios până acolo, este în întregime ca un suiș în lumină. Lumină este și biserica mănăstirii, și tot lumină este și duhul în care vorbesc nevoitorii de aici. Cine ajunge la Bradu va preschimba revenirea în lume în merindă a sufletului, căci va conștientiza adevărul că poartă în sine o fărâmă de lumină care vine prin Hristos, prin Răstignirea Lui, prin Învierea Lui.
Nimic nu odihnește mai vârtos oboseala unui drum la o mănăstire decât drumul însuși. Mai ales dacă acesta înseamnă luminare, liniștire, despătimire, pocăință. Până la urmă, dintr-un asemenea suiș, îmbogățit de imagini, trăiri, istorie și gânduri, dacă ceea ce rămâne la final are gustul prescurii și ușurarea respirării, te poți considera și tu un ins intrat, cu rost, în ascultare, și poți spune: Da, de acum, am și eu om care să mă arunce-n scăldătoare!
Pentru a sfinți locul
O tulburătoare frumusețe în alb-verde îmbracă totul la Mănăstirea Bradu, din apropierea satului Gurguia, județul Vâlcea. Biserica, de la 1784, curată ca o lacrimă de var, cu clopotnița ei cu scară spre podul cerului, cu Sava ieromonahul, jupânul Zamfir și Gheorghe logofătul, cu Episcopul Filaret, ctitorii ei, cu hramul - Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul -, cu sfinții zugrăviți de Popa Dimitrie Zogravul la 1783-1784, chiar și cu pătimirea ei din anii de părăsire, cu privirile călugărițelor lipite de pământ, cu cuvintele maicii starețe și ale părintelui duhovnic, toate poartă în sine scânteierea unei trăiri vecine cu pustnicia. Și, cum până la urmă toate trebuie numite într-un fel, le-am zis lumină.
Despre lumină ne vorbește și maica stareță Arsenia Maxim, care păstorește aici o obște de numai zece viețuitoare. „Fiind o mănăstirea mai izolată, maicile trăiesc mai fără de grija lumii. Să nu se înțeleagă greșit. Noi iubim lumea, și Dumnezeu este permanent cu noi. Dar dacă am fi în lume, nu am mai fi așa de aproape cu Dumnezeu în rugăciune. Mănăstirea ne aduce foarte multă pace, bucurie, învățătură și o trăire duhovnicească mai înaltă. Trebuie să fim ascultătoare lui Dumnezeu și ajutătoare oamenilor. Noi trăim aici minuni în fiecare zi. Pentru că Dumnezeu nu ne lasă în părăsire. Minune e și când avem voință bună, când nu ne lăsăm pradă întristării, când nu suntem întunecate, ci luminoase. Când ne-a zidit, Dumnezeu ne-a îmbrăcat în multe daruri. Ne-a dat și frumusețe, și înțelepciune, și putere. De aceea trebuie să le folosim cu chibzuință. Să ne rugăm în biserici, să ascultăm de duhovnici. Așa poate trăi omul în lumină, ca el să poată sfinți locul, cum se spune”, ne mărturisește maica stareță.
Tot despre lumină am discutat și cu părintele duhovnic, ieromonahul Porfirie, care ne-a spus: „Lumina din interiorul fiecărui creștin este Învierea lui Hristos. Purtăm în noi o părticică din aceasta. Moștenim o lucrare a lui Dumnezeu prin botez. O lucrare deosebită, înțeleasă sau nu, care se numește pocăință. Lucrarea unei lupte înverșunate, permanente, nevăzute, știută sau neștiută, după abilitatea fiecăruia de a se despătimi. De a se rupe de greșeală. De păcat. Și aceasta este lumina sufletului, care vine prin Hristos. Prin Răstignirea Lui. Prin Învierea Lui. Și ne putem despătimi, dar nu facem toți lucrul acesta, deoarece avem fiecare preocupări, particularități individuale, educație personalizată, nevoi, griji, planuri, care nu țin cont totdeauna de lucrarea tainică, blândă, venită din partea lui Dumnezeu. Această conjugare a vieții în Lumina lui Hristos nu o percepem toți și totdeauna ca permanentă conlucrare cu Dumnezeul Treimic”, ne spune părintele ieromonah Porfirie.
Ascultarea și fericirea
Vecinătatea pustniciei aduce la Bradu o anume smerenie și o adâncire în Lumina lui Hristos. Se poate lesne simți de cum pășești în acest tărâm o anume așezare a lucrurilor și chipul fericirii.
„Așa este, ne confirmă părintele Porfirie. Viața retrasă aduce liniștirea minții. Dar lucrul este valabil și într-un cartier, și într-un oraș aglomerat. Numai, omul trebuie să-și dorească a dobândi, a exersa, a căuta ceea ce înseamnă liniștire. Adică isihia. Liniștirea minții este o lucrare simplă, lină, pe care o poate atinge oricine. Este și parcurs, și acumulare. Iar darul lui Dumnezeu vine în momentul în care deschidem corect lucrarea. De aceea trebuie ca noi să parcurgem viața pământească într-o permanentă ascultare, care înseamnă a ține cont și de ce vrea celălalt. Există și o ascultare de sine, dar numai în sens teoretic. Practic, este o ascultare tot de cineva. Și, în momentul în care asculți mai mult de cineva decât de tine, intri într-o lucrare sfântă. Într-o lucrarea a Ortodoxiei, prin Sfintele Taine”, mărturisește părintele.
L-am întrebat apoi care este diferența dintre inimă și minte.
„Mintea este cea care raționalizează, iar inima cea care poate să trăiască în profunzime, peste rațional, peste logic. Voința noastră de a conlucra cu Dumnezeu unește însă inima cu mintea. De aceea ea trebuie să fie curată, liniștită, curajoasă, adică lucrare de a afla cine ești. Și abia după aceea vei reuși să te împaci cu viața care te așteaptă să intri. Asta nu concepem și nu conștientizăm noi, oamenii: că zilele sunt prea puține, în timp ce veșnicia este infinită. Începe de la Dumnezeu și se termină tot la El. Din motivul acesta pocăința nu este luată în serios, ca trăire. Ca modul meu de a mă schimba. De a mă îndrepta. Și cum fac posibilă, în lumea în care trăiesc, această îndreptare? Cu ajutorul preoției, sprijinindu-mă, folosindu-mă, «abuzând» de preoția lui Hristos. Dar eu ce fac cu preoția lui Hristos, Care mi-a dat ceva când a venit în lumea asta, și îmi dă ceva când o părăsesc? Ce fac eu între aceste repere? Ce fac eu, concret, cu viața mea, cu familia mea, cu rudele mele pe care mi le-a dat Dumnezeu, cu oamenii care m-au cunoscut, care m-au ajutat, care au mijlocit a fi eu ceea ce sunt? Nu prea știu. Or, tocmai asta înseamnă și presupune schimbarea vieții. Îndreptarea ei după Lege, după Dumnezeu. Și asta poate să fie fericirea. Care este doar una. Toate științele utopice care înfrumusețează, teoretic, lumea se întreabă ce este fericirea, fără a da un răspuns adecvat. Fericirea este Hristos. Om și Dumnezeu, Cuvântul coborât din Treime, Care a dorit să Se arate că El este Adevărul. De aceea trebuie ca noi să-L luăm în seamă ca atare. Acest lucru este fericirea”, ne mai spune părintele.
Am descoperit așadar la Bradu lecția de a urca în lumină. Orice întoarcere acolo, orice revenire de acolo poartă pecetea lucrării de a afla cine ești, intrarea în ascultare și împăcarea cu viața care abia așteaptă să pătrunzi în ea și care este o fărâmă de lumină din Învierea lui Hristos.
