Buna Vestire, îndoită minune peste zidirea lui Dumnezeu

Sărbătorim şi în acest an ziua care ne aduce aminte încă o dată de miraculoasa şi preacurata zămislire a Fiului lui Dumnezeu. Vestim încă o dată lumii de azi credinţa noastră nestrămutată: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi de la Maria Fecioara şi s-a făcut om“.

Ziua Bunei Vestiri este, în acelaşi timp, cea mai duioasă din cununa zilelor anului. Ziua de 25 martie este, din străvechime, premergătoare a misterului întrupării Mântuitorului Hristos - 25 decembrie. Pietatea creştină s-a recules şi se reculege de-a pururi în faţa smeritei „fiice a Sionului“ despre care cu multe secole înapoi profetul Isaia a spus: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emmanuel, adică, cu noi este Dumnezeu“.

O descendenţă ilustră, o genealogie regală lega pe Miriam, fiica bătrânilor Ioachim şi Ana, de veacurile istoriei şi ale vechii dinastii a lui David. Documentele creştine, arhiva noastră sacră, Sfânta Evanghelie se deschid în grădina Bunei Vestiri, unde Arhanghelul Gavriil o întâmpină sme­rit pe Fecioară: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei“ (Luca 1, 28).

Miracolul existenţei umane

Mesajul suprem adus Mariei într-un braţ de crini (aşa cum au imortalizat icoana cei mai mulţi zugravi) şi într-o adâncă metanie de aripi albe. Din ea, din Fecioara Maria, se va naşte Mântuitorul lumii, prin acelaşi act mai presus de fire prin care s-au născut cerul şi pământul la începutul lor inaccesibil priceperii noastre. Dumnezeu le-a aranjat toate aşa, ca să rămână acest spaţiu pentru libertatea noastră. El ne-a dăruit cu paradoxul evidenţelor necon­strângătoare, ca să ne pună la încercare libertatea şi să ne facă viaţa frumoasă.

Să lase câmp liber cercetării, dezvoltării, desăvârşirii. Să-l facă pe om să se simtă demn de libertatea sa de alegere, i-a oferit în acelaşi timp şi evidenţele pentru cei ce le văd şi se mulţumesc cu ele, şi principiile, dar şi posibilitatea de a le pune la îndoială, de a le crede insuficiente sau neconcludente. I-a dat raţiunea cu limite, dar i-a dat şi o raţiune fără limite, ca aceea de care vorbeau Pascal sau Newton, lăsându-l să se frământe singur.

În frământarea aceasta e marea frumuseţe. În ea e tot miracolul sensului existenţei umane, în care e loc şi pentru îndoială, şi pentru credinţă, pentru toate. Din toate alege credinciosul care găseşte de cuviinţă să opteze, prin raţiunea inimii unită cu ra­ţiunea discursivă, credinţa în Dum­nezeu şi împlinirea sa sufletească realizată în mântuire.

Minuni mai presus de minte

Două minuni s-au săvârşit în acea frumoasă primăvară de acum două milenii: minunea Fecioarei, prin zămislirea fără de bărbat, şi coborârea Stăpânului în mărginirea făpturii create. După raţiunea cea de sub sim­ţuri, aceste minuni par de ne­în­ţeles, dar pentru mintea cea luminată de har, după raţiunea cea de dincolo de limite, înţelesurile se deschid şi taina se dezvăluie şi se limpezeşte: „Căci Dumnezeu, unde voieşte, se biruieşte rânduiala firii“.

Privind icoana Bunei Vestiri, vedem mai întâi cum îngerul descoperă măreţia Fecioarei când îi zice: „Binecuvântată eşti tu între femei“. Iar Acatistul ne dezvăluie că „îngerul sta cu frică înaintea Fecioarei“. Ce calităţi vor fi îndreptăţit alegerea Fecioarei? A fost întrebarea de veacuri a celor ce au adăstat la acest praznic. Din Evanghelie, aflăm că acestea au fost: neprihănirea totală, în gând, în simţire şi în faptă, îm­preună cu smerenia desăvârşită. Şi această „măreţie a Fecioarei“, descifrată de înger, a devenit prin Duhul Sfânt, care a „umbrit-o“, „măreţia mamei“, pe care de 2.000 de ani „o fericesc toate neamurile“.

Minunea Bunei Vestiri din Cetatea Băniei

Cu peste un sfert de mileniu în urmă, un boier din stirpea Craioveştilor căzu la grea suferinţă şi, în ciuda străduinţelor depuse pentru însănătoşire, speranţele de viaţă se împuţinau cu fiecare clipă. La o ultimă îm­păr­tă­şire, credincioasa-i soţie îl duce pe braţe în bisericuţa de lemn de alături, care avea hram „Buna Vestire“. Ce se va fi petrecut a­tunci în mintea marelui boier, cum se va fi concentrat el în teribila-i suferinţă, ce juruinţă va fi făcut, nu ştim. Se ştie însă cert că după câteva luni el s-a pus pe picioare şi a pornit la realizarea unui proiect grandios pentru acele vremuri: temeluirea unei biserici monumentale, construirea primului spital zonal, a primului cămin pentru bătrâni şi a primei şcoli publice din Oltenia.

În luna mai 1753, episcopul Râmnicului - Noul Severin Grigorie Socoteanu, înconjurat de majoritatea clerului din Oltenia, a sfinţit noul aşezământ, rânduind ca hram principal „Buna Vestire“, iar ca hram secundar „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, după numele ctitorului. Până în anul 1775 s-au adus la îndeplinire toate cele juruite de ctitor: biserică, spital, cămin, şcoală, pentru funcţionarea cărora dăruind toată avuţia sa.

De atunci, din 1753, icoana Bunei Vestiri a stat pe frontispiciul bisericii, a servit ca hram şi celorlalte aşezăminte şi ca ocrotitoarea pentru familia marelui ctitor. De atunci, Constantin Obedeanu şi soţia sa Stanca au trecut în rândul marilor ctitori, mormintele lor aflându-se în deosebită cinstire în sfântul lăcaş, iar numele de „Obedeanu“ constituie, iată, după peste un sfert de mileniu, un punct de referinţă pentru Cetatea Băniei.

Mi-a fost dat să slujesc aproape 30 de ani la această biserică şi aproape 15 ani la şcoala din incinta ei. Şi atât cât va îngădui Dumnezeu, îmi voi purta poverile bătrâneţii în casa de alături, peste care se revarsă turlele ei la fiecare apus de soare al zilei.

Se cuvine dar să mărturisim că Buna Vestire apropie tainic laolaltă pe toţi cei care cred, în cer şi pe pământ, că Fiul lui Dum­nezeu, pogorând spre noi pe orbita inefabilă a iubirii de oameni, a binevoit să se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi să se facă Om.

Iată convingerea care străbate prin întunericul îndoielilor şi certitudinilor ca un fulger eliberator. Iată scara care se rezema oarecând pe pieptul lui Iacob şi „făcea cale largă îngerilor Domnului“. (Pr. Ioan Ioanicescu)