E tare bolnavă acum. Chiar şi aşa, cât e ziua de lungă, aleargă într-o parte şi-n alta, în ciuda faptului că picioarele ei sunt betege şi tot trupul i-a îmbătrânit odată cu vârsta. În miezul zilei, când soarele toropeşte tot ce-i stă în cale, am găsit-o pe Elena Vrânceanu legând în vie. Îşi aştepta soţul, un moşuleţ simpatic, ţăran adevărat şi iubitor de muncă, care trebuia să se întoarcă de la târg, de la Ivăneşti. Cu greutăţi şi bucurii, iată că, după cinci decenii de căsnicie, Mitică şi Elena Vrânceanu se pot mândri cu o gospodărie frumoasă şi cu pruncii căpătuiţi; cu ceea ce şi-au dorit. Tanti Elena e o femeie vorbăreaţă din fire şi, cum ştiam că are ce să ne spună din copilăria ei îndepărtată, am provocat-o la dialog, lăsând în urma noastră minutele să curgă.
Primele încălţări adevărate le-a purtat târziu, când era domnişoară. O pereche de tenişi albi pe care îi dădea mereu cu cretă, ca să pară noi. Pe când era copil, vara purta o cămaşă lungă până la pulpe, iar iarna sau pe vreme mai rece, purta rochie din lână, ba chiar şi din cânepă. Când era mică, nu ştia nici ce înseamnă încălţări. „Ne legam de picioare scânduri şi ne mândream că făceam gălăgie când mergeam. Când am crescut, mi-am făcut şi eu un costum bleumarin, taior şi fustă, şi cu acela mergeam peste tot. Dar, în toiul iernii, când crăpau pietrele de ger, crezi că bine îmi era cu ciorapi subţiri, tenişi în picioare, prin omăt, şi numai în costumul ăla? Când văd acum atâtea haine aici la mine, plâng în hohote amintindu-mi de cât am suferit din cauza îmbrăcăminţii“, începe să-şi amintească Elena Vrânceanu, din satul Coşeşti, judeţul Vaslui.
Figura luminoasă a tatălui
După şapte decenii de viaţă, păstrează cu sfinţenie, în suflet, amintirile copilăriei de după război, triste sau vesele, şi le povesteşte mereu în acelaşi duh optimist care a ajutat-o să treacă peste toate greutăţile vieţii. Portretele tatălui, ale fraţilor aproape de o vârstă cu ea şi, mai ales, al fratelui plecat pe veci să apere ţara au încă aura aceea desenată de fetiţa zglobie care, prin anii ’40 ai secolului trecut, învăţa să povestească. „N-am să uit niciodată imaginea tatii, când prindea curaj şi ne alinta. Făcea mama plăcinte în fiecare sâmbătă şi eu, împreună cu fratele mai mare cu doi ani, Vasile, îi duceam tatii, în şură, cele două plăcinte calde, aşezate de mama pe o farfurie de lut, alături de o cană de must proaspăt de toamnă. Le aşezam pe gemuleţul mic al şurii, apoi, cât tata gusta din plăcintele calde, noi ne cuibăream în braţele lui, iar el rupea câte o bucată şi ne dădea nouă. Parcă noi nu mâncasem deja! Dar de la el erau mai bune. Şi atunci, prindea curaj şi zicea: «Pe tine, Vasile, am să te fac tâmplar (şi tâmplar a fost toată viaţa lui, cunoscut în toată comuna şi în altele, datorită măiestriei şi pasiunii cu care făcea totul), iar pe tine, Ileană, am să te fac învăţătoare». Că era vorba să mă dea la o verişoară de-a mea, la Armăşoaia, să-i ţin copiii, iar ea să mă înveţe şi să mă poarte la şcoală, că era profesoară. Dar nu m-am dus. Cum să plec de lângă mama! Altfel se gândea pe atunci...“, spune, c-o urmă de regret, femeia.
Foametea din ’46-’47
Avea 9 ani, când asupra Moldovei s-a abătut seceta cea mare. Erau acasă opt fraţi. Mâncau cu porţia, iar mulţi dintre consăteni n-au reuşit să învingă foametea. Mâncau măduvă din tulpina de floarea-soarelui, cu lapte, iarbă de pe marginea drumului şi n-au rezistat. „Făcea mama o mămăligă mare dimineaţa şi o împărţea la fiecare. Le tăia celor mai mari câte o bucată de mămăligă şi toată o mâncau. Nouă, celor mai mici, ne păstra câte o bucată pe care ne-o dădea cam pe la o toacă (n.r: pe la ora 17:00), că noi eram copii şi ceream de mâncare. Iar seara, ştii ce făcea? Fierbea un ceaun cu lapte de la vaci şi punea brânză de oaie în el şi asta mâncam. Aşa am dus-o în anul acela“, mai spune tanti Elena.
Deşi nu le-a ajuns nici lor porumbul din anul precedent, înţelepciunea tatălui, Ion Hulub, şi buna chiverniseală i-au ajutat să le învingă pe toate. Ţinea animale, care păşteau te miri ce, şi, când era nevoie, vindea un animal. Aşa a făcut şi atunci când a văzut că porumbul se isprăveşte şi l-a trimis pe Mitrea, al patrulea dintre băieţii casei, la Teleorman, de unde a cumpărat mai mulţi saci cu grăunţe, ce i-au ajutat să treacă vara. „Noi aveam vreo 20 de oi, trei vaci cu lapte, viţei, junci, până la şapte capete de vite. Şi cu ajutorul lor am supravieţuit. Unii nu aveau nimic de mâncare, nici de unde cumpăra, dar nici cu ce cumpăra. Făceau cir de mămăligă, ca să îmulţească făina. Şi, uneori, din acest motiv, mai erau ţinta glumelor pe la baluri, că obiceiurile nicicum n-au încetat“, continuă firul poveştii, dar neoprindu-se din treaba pe care trebuia s-o gătească până seară.
Fuga din calea ruşilor
Imediat după război, au trebuit să înfrunte febra tifoidă, care a omorât sute de oameni ca un front fără gloanţe. Mai mulţi din familie au avut tifos, aşa cum îi zice ea, şi n-au reuşit să scape până n-au venit să deratizeze cu DTT. „Era toată casa albă, de luai cu pumnul praf din acela“, insistă tanti Elena. Mama a fost cea care i-a îngrijit pe fiecare la rând, mereu trăind teama că poate să-l piardă în orice moment pe cel suferind.
Tot prin acele timpuri, cea mai mare suferinţă le-au provocat-o ruşii. Avea 7 ani şi, împreună cu Vasile şi Aneta, păştea oile la Luncă, un islaz la marginea satului, când, în timp ce se jucau, au observat pe şosea coloane de soldaţi cu tancuri şi puşti, „cum vezi prin filme, la televizor“.
Nu ştiau cine sunt aceia, însă mintea curată de copii nu i-a împiedicat să înţeleagă că o soartă fericită nu avea să-i aştepte. Auziseră ei de la cei mari despre nişte oameni care fac rău şi jefuiesc gospodăriile. Au mers îndată cu vestea acasă şi, imediat, vorba s-a dus în tot satul. Şi pentru că ruşii au urmat şoseaua tot înainte, îndreptându-se spre alt sat, oamenii din Valea Oanei au avut timp să-şi strângă bunurile. „Tata a făcut repede groapă în fundul grădinii şi mama a îngropat acolo zestrea. Iar pe noi, pe copii, şi pe animale ne-au dus în pădure, la deal. Şi am stat acolo, până a doua zi. Tata şi fraţii mei s-au ascuns prin fântâni.
Şi, ştii cum zburau bombele pe deasupra noastră! Parcă erau stele de foc! A venit apoi moş Neculai de la Armăşoaia şi ne-a spus că acum vin ruşii şi l-a sfătuit pe tata să se predea. Şi tata s-a dus în zare, la intrare în sat, cu un prosop alb, şi s-a predat. Era noapte şi ne-au trezit din somn. Cât au cotrobăit ei prin casă, moş Neculai şi cu tata ne-au dat pe toţi pe geam şi am reuşit să fugim din nou la pădure. Atunci, ruşii au văzut şi l-au ameninţat pe tata cu puşca, că unde suntem. Tata mai ştia puţin ruseşte, că luptase în primul război, şi i-a lămurit că nu ştie nimic.“
În seara aceea au scăpat, însă oamenii cei nemiloşi nu s-au lăsat bătuţi. În a treia seară, familia a coborât din pădure şi s-a pitit în podul casei. „Tata a tăiat un viţel pentru ei, mătuşii Catinca i-au tăiat toate gâştele şi le-au băgat la geantă. Ne-au lăsat uşile deschise, casa era pustie. Şi au luat-o şi pe ţaţa (n.r.: sora cea mare, Elisabeta), care avea vreo 14 ani şi era frumuşică. Am plâns după ea, dar nu i-au făcut nimic, pentru că le-a fost prea dragă şi i-au dat voie înapoi. Însă mult rău au mai făcut ruşii. Dezastru au lăsat în urmă. Au dat foc la covoare, la case, şi-au bătut joc de fetele tinere, au furat, au tăiat animalele oamenilor. Răi au mai fost ruşii!“
Lupii, în ocol
În nopţile geroase de iarnă, când lumea se aciua la gura sobei pentru a toarce, ţese sau pentru clăci şi poveşti, numeroase haite de lupi dădeau, în fiecare seară, iama la oile sătenilor, lăsând multe familii fără nimic de mâncare. În timp, oamenii s-au obişnuit cu ei, precum ciobanii în munţi, care se luptă cu urşii. „Eram mici şi, într-o seară, când se îngâna ziua cu noaptea şi mama făcea mâncare, ne jucam prin jurul casei de-a ascunsul. Aveam un câine deştept, Vidra, care avertiza mergând la ocol şi apoi la bucătărie, dar până să realizăm noi, lupul mâncase oaia. Am strigat repede la Mitrea, care plecase la tata cu mâncare, a luat repede baioneta, de la grindă de pe colţ, a tăiat-o la gât, că ea era doar încolţită, au curăţat-o, au jupit-o şi mama a fiert-o pe toată într-un ceaun mare, parcă văd şi acum. Apoi, ţin minte, odată, au făcut lupii dâră de mioare, de la noi la poartă până la pod, vreo 500 de metri. Le omorâseră doar. Şi bătea un vânt în noaptea aia şi tata se pregătea să plece la pădure şi nu a auzit că lupii - vreo cinci erau atunci - au spart gardul şi şura. Săteau în pădurea din vecinătate şi coborau, în fiecare seară, în sat. În special iarna, că erau nopţile lungi. Mâncau porci, au mâncat şi oameni. De aia nu ieşeam niciodată noaptea, singuri, afară. Iarna, când era zăpadă mare, că troienea, şi era lună, ştii cum umbau lupii prin grădini! Găseam urme. După ce a venit colectivul şi au apărut tractoarele, au fugit lupii“, ne mai spune tanti Elena.
Echilibrul oamenilor de la ţară
Însă, în ciuda greutăţilor pe care le întâmpinau, oamenii din Valea Oanei şi din toate satele de pe acele văi erau oameni veseli, cu inima jucăuşă şi ştiau să caute acolo unde erau siguri că pot găsi frumosul, pentru împodobirea vieţii lor. Tinerii organizau acele vestite baluri, iar pe timpul verii, în duminici şi sărbători, petreceri cu dans şi cântec, piese de teatru şi veselie. Oamenii aveau un simţ aparte al echilibrului. Cu toate că necazurile se făceau mai uşor prezente decât bucuriile, ei îşi îngăduiau voia bună. Se strângeau, în postul Crăciunului, la clăci, torceau zeci de caiere de lână sau fuior, apoi încingeau nişte petreceri cum azi rar mai întâlneşti. Se mai găsea câte un sătean care ştia a cânta la scripcă, cimpoi, frunză, fluier sau muzicuţă şi apoi, flăcăi sau domnişoare, însurăţei sau oameni mai în vârstă, cântau şi dansau la un loc, până când lumina zilei răsărea pe la ferestre. „Când eram copil, sora mea era vestită în frumuseţe. La noi, era obiceiul ca, la final, să se desemneze regina balului. Cum se întâmpla asta? Cea mai dansată fată primea şi cele mai multe ilustrate (o vedere cu doi tineri îndrăgostiţi), iar când se citea rezultatul, sora mea, Elisabeta Hulub, era tot timpul încoronată cea mai frumoasă. Noi, în sat, eram 30-40 de băieţi şi fete, dar veneau din toate satele şi hanul era plin. Era frumos împodobit cu lăicere şi oglinzi, de jur-împrejur“.
▲
„Părinţele, eu mor neîmpărtăşit!“
Tatăl Elenei Vrânceanu a murit cu gândul la Dumnezeu. Sătenii spun că a fost bătut în ziua de Paşti şi lovit la mână. El însă nu a spus la nimeni de aceasta, decât că l-a săgetat în mână, în ziua de Paşti. A mers la spital, însă doctorii nu au făcut decât să-i scrijelească mâna, lăsând-o ca o rană deschisă. A simţit momentul în care Dumnezeu îl cheamă la el, aşa că a fugit de la spital şi a venit cu o căruţă, până la marginea satului. Ajuns acasă, s-a urcat în pod şi, văzând că e plin cu de toate, s-a asigurat că astfel soţia va avea cu ce să-şi crească şi cu ce să-şi însoare feciorii. „Toată lumea îl cunoştea că era un om bun. Noaptea i-a povestit mamei mai multe şi i-a zis că pleacă, că bate colectivul la poartă, că el nu suportă să dea ouăle prin verigă. Dar cine ştia de colectiv, pe atunci! Mama plângea şi îi spunea să nu o lase, cu o casă de copii. Avea 59 de ani. «În plata lui Dumnezeu, te las, femeie! Trebuie să te descurci!».
A doua zi, l-a trimis pe fratele meu după preot, la Coşeşti, să vină să-l împărtăşească. Şi nu mai ajungea. Iar tata ieşea în pragul uşii, parcă îl văd şi acum, se uita în zare, cu mâna la frunte, şi spunea: «Părinţele, eu mor neîmpărtăşit!». Bine, se împărtăşise la Paşti, că el era foarte credincios, dar... Şi s-a dus“, spune, cu tristeţe, femeia din Coşeşti.
