Crăciunul mamei Lenuța State din Popești

Crăciunul poartă în chipul lui mirosul unei case primenite, în care timpul se ţine pe sine împreună cu oamenii într-o respirare a veșniciei. Poate de aceea, Crăciunul bunicilor vine spre azi ca dor de un ceva primordial, unic, neal­te­rat, în care și noi ne regăsim, ne integrăm, cu toate sen­sibilitățile și fragilitățile noastre. Căci în această zi, toată dragostea şi bucuria pe care le-am dăruit în viață celorlalţi se întorc, în mod miraculos, înapoi. Mama Lenuța din Popești, județul Giurgiu, la cei 90 de ani, își trăiește viața ca pe o petrecere între două Crăciunuri.

Am pășit în curtea mamei Lenuța State, din Popești, ju­de­țul Giurgiu, împreună cu părintele paroh Mihăiță Constantin, într-o zi de început de iarnă, cu brume albastre cui­bărite în lunca Argeșului și cu zăpezi stăvilite în hotarul de nord al cerului. Peste numai câteva nopți aveau însă să se reverse firav peste sat, împinse de la spate de vânturi rătăcite, ce schelălăiau prin buruienile strepezite de pe malul râului. Veniserăm să o cunoaștem pe bătrâna care a văzut cu ochii ei scheletul misterios al unui uriaș scos din măruntaiele pământului, dar ne-am întâlnit cu Crăciunul. La mama Lenuța în curte intrase deodată cu noi și timpul, colindător obosit în căutare de hodină și un covrig în jurul căruia să se strângă pentru a se ține pe sine împreună cu oamenii în respirarea Crăciunului.

Înapoierea înzecită a dragostei

„Eu sunt Elena State a lui Manole Moțoi. Da’ părinții mei era dincolo, unde șade Costică al Puricioaicăi și Leana lu’ Lempăr. Eu acușica am 90 de ani. Dă Sfântu’ Gheorghe, am intrat în ei! Am doi copii, un băiat și o fată, da’ io stau cu fata. Am și doi nepoți de la băiat, că fică-mea nu face copii. Bătrânu’, soțu’ meu, are 14 ani de când e mort, săracu’”, se prezintă mama Lenuța, de cum intrăm în casă.

Pe pat respiră două andrele chinuite de mâinile femeii și un ghem de lână tocmai lăsat din lucru. O căldură pufoasă îmbracă aerul și mobila veche, pe care mama Lenuța a primit-o cadou de nuntă de la părinți, împreună cu o oglindă de pe care a sărit pe alocuri argintul. Ne așezăm pe pat, simțind în jur o așteptare solemnă. Un ceva ce urmează să vină, ca un dor adânc, nealterabil, etern, ce-ți înapoiază înzecit toată dragostea şi bucuria pe care le-ai dăruit în viață.

Veniserăm în casa bătrânei să vorbim despre întâlnirea ei cu uriașul de la Argedava, dar aici se petrecea altceva. Postul Crăciunului se apropia de sfârșit și timpul se pregătea să se nască din nou, odată cu Pruncul Iisus. Să se limpezească și să se curețe de neputințe, pentru a da sens vieții. Veșniciei. Așa că am discutat cu mama Lenuța despre această așteptare, despre acest răstimp al Crăciunului.

Crăciunu’ este, mamă, iubire!

„Deși am muncit la colectiv până s-a terminat, și pă urmă cu munculița mea pă pământu’ pă care l-am luat înapoi, iar acu’ croșetez, țes, eu tot pentru Dumnezeu muncesc. Tot ce fac, pentru El fac. Păi nu suntem fiii Lui? Îl iubesc pe Hristos până pui mâinile astea pă piept! Îl iubesc pe El și pe mama Lui, și pă toți sfinții dân ceruri îi iubesc. Și când mă rog seara zic: Doamne, Să-i ajuți și pe sfinții noștri dân cer și dă pă pământ. Că avem și noi sfinți pă pământ. Să ai grijă dă toată lumea. Pentru mine și pentru toți, Crăciunu’ este, mamă, iubire. O mare sărbătoare pă care o așteptăm, pentru care ne pregătim și o iubim mult. Ținem post șase săptămâni, și după aia suntem bucuroși tare când ne împărtășim la biserică, când bem aghiasmă și pă urmă mergem acasă și-mpărțim mâncare la vecini. Până la Crăciun, nimeni nu consumă carne! Ne curățăm și noi așa dă răutăți. Pă vremea mea, seara dă Crăciun colinda copiii. Le dădeam covrigi dă la prăvălii, că pă vremuri era patru prăvălii aicea la noi. Nu să mai ducea lumea pă jos 24 de kilometri până la București să cumpere. Dimineața făceam turtilii din pâine. Tăiam bucăcioare-bucăcioare dân ele, puneam apă pă foc, puneam zahăr în ea, apoi așezam pâinișoarele alea tăiate în farfurii, turnam siropu’ peste ele și miezu’ de nucă. Cam așa petreceam Crăciunu’. Noi ăștia dân Popești am fost cei mai cuminți oameni. Și cei mai vrednici. Vrednici piste măsură!”, ne spune bătrâna. Și o lumină licărește în ochii ei obosiți de timp. Nu de necazuri și dureri, căci mama Lenuța este o femeie căreia nu-i este frică de viață. Nu-i este frică de nimic. „Nu mi-e frică nici dă moarte! Nu mai are omu’ zile și gata. El să duce la groapă, iar sufletu’ la cer, mamă. Când mă culc, zic Tatăl nostru. Știam și Crezu’, da’ acu’, dă bătrânețe, l-am cam uitat. Da’ sunt bucuroasă că vine părintele și mă spovedește, și mă împărtășește, că nu prea mai pot merge la biserică. Și nu vreau să rămân neprimenită la suflet. Nu mă mai țin picioarele”, ne mai spune bătrâna.

„Uriașul și pământu’ scofândat”

Cu ani în urmă, femeia aceasta, care a fost gazda și bucătăreasa arheologilor care săpau la Argedava, a văzut un schelet de uriaș. Așa spune. „M-am dus în plimbare să văz și eu ce e acolo pă șantier. Și știi ce era acolo? Pământ frământat în forma butoaielor. A scos și un schelet lung, mare. Cred că era de vreo zece metri! L-a pus într-un «papuc» d-ăla mare și l-a dus la București. Era ca oamenii noștri, da’ mare, mamă, lung tare. Un uriaș cât casa asta și aia de dincolo la un loc! Era acolo și niște oale mari tare, prinse dă pământ, că s-a scofândat pământu’. Tata era un om foarte bun și cu minte multă. Când a venit oameni să sape, le-a spus să lucreze cu inimă și cu suflet în ei, că aici în pământ să găsește multe, dă când s-a răsturnat pământu’”, ne mai spune mama Lenuța.

Ascultam tăcuți vorbele bătrânei. Acest amestec de lume „scofândată”, curăție sufletească, sinceritate și basm, peste care bucuria marii sărbători a Crăciunului se așezase ca o așteptare limpezitoare, retauratoare. Ca o inimă în care se întorceau, miraculos, dar înzecite, amintiri, dragostea şi bucuria pe care ea le dăruise în viață celorlalţi. Dar mai ales lui Dumnezeu. Ca timpul ce se ţine pe sine împreună cu noi, oamenii, într-o respirare a veșniciei. Căci Crăciunul mamei Lenuța venea și către noi, ca un dor de un ceva primordial, unic, nealterat, în care ne regăsim, ne integrăm și credem, cu toate sensibilitățile și fragilitățile noastre.