E contemporan cu noi, unii poate îl cunoaşteţi: un om frumos, ca de poveste. La 72 de ani ai lui îşi ţine sufletul altoi de bucurie. Iubeşte mult copiii şi-i vizitează deseori, mai ales de sărbători. Pe ger şi viscol, şi ninsoare, e când în România, când la Toronto, în Canada, sau oriunde-i spune harta. El este moşul blând şi bun, ce vine numai de Crăciun...
Numele Vasile Istodor rimează cu slova „dor”. „De cine vă este mereu dor, domnule Istodor?” „De copii. Ei îmi oferă dorinţa de a trăi. Oriunde mă duc sunt cu ochii după ei şi e imposibil să nu le dau bomboane, cărţi sau jucării”, răspunde bătrânul cu inimă de puşti. Ne amuzăm împreună de scrisorile mai vechi sau mai noi primite de la micuţi. De câtă candoare, sinceritate şi umor sunt capabili picii!
Îmbrăcat în celebrul costum roşu cu blăniţă albă, Moş Crăciun rememorează cele mai emoţionante momente din cariera sa: „Să tot fie vreo șapte ani de atunci… La o serbare, o copiliţă a venit la mine tremurând: «Moş Crăciun, eu sunt fetiţă cuminte şi te rog să vii în fiecare an la mine». Apoi, mi-a oferit o cruciuliţă de lemn, pe care, vedeţi, o port la gât. «Îţi promit să vin în fiecare an la tine», i-am zis, la care ea a adăugat: «Da, te cred, că mi-au spus bunica şi bunicul că tu eşti moşul care ne iubeşte cel mai mult».” În amintirea acelei zile emoţionante, domnul Istodor a prins în cartea sa de poezii următoarele versuri: „Cruciuliţa ce o port la gât/ Este lucrul cel mai sfânt/ Ce am primit pe acest pământ/ Şi-l voi purta cu legământ/ Ca să mi-l puneţi în mormânt.”
Altă dată, un băieţel de vreo 5 ani „mă tot trăgea de pantaloni şi insista: «Vreau să te rog ceva: să rămâi cu mine, să mănânci sarmale». «Aş vrea să rămân, dar întârzii la ceilalţi copii. Vrei să întârzii?», a venit replica mea. «Nu, nu, să nu întârzii», se perpelea micuţul. Anul următor, spre marea lui bucurie, am mâncat împreună sarmale.”
Dincolo de graniţe şi înapoi acasă
Vasile Istodor zboară des peste Ocean, la familia fiicei sale. Nepoţii David şi Mihai îl aşteaptă nerăbdători. Bunicul lor este iubit, fără deosebire, de copiii români şi de copiii canadieni. Când îmbracă mantoul roşu, este copleşit de micuţi. „Ştiţi ce-am observat? Dragostea copiilor pentru Moş Crăciun este unică în lume”, se exprimă cu entuziasm bătrânelul bucureştean.
Întâmpină zorii cu sentimente de recunoştinţă, deoarece poate să dăruiască şi să se dăruiască semenilor. Domnul Istodor a fost înzestrat din naştere cu multă bunătate sufletească. O calitate pe care a cultivat-o corect toată viaţa şi care i-a adus aproape numai oameni de calitate.
Copil fiind, spune că nu l-a cunoscut pe Moş Crăciun. La fel de străine i-au fost şi dărnicia, şi alaiul festiv. „Părinţii mei nu au avut posibilitatea să-l aducă pe Moş Crăciun la noi acasă. Tatăl meu, Traian, a făcut croitorie, iar mama, Florica, i-a fost ucenică. Ne-au crescut, din greu, cu acul, pe mine şi pe fratele meu. De la tata am moştenit o vorbă pe care m-am străduit toată viaţa să o fac faptă: «Omenia nu se cumpără şi nu se vinde».” Sfatul acesta i-a ţinut tovărăşie mereu, şi când a lucrat ca technician la Uzina „Vulcan”, şi la vârsta pensionării, perioadă în care a cochetat șapte ani cu actoria, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, şi astăzi, când continuă să facă eforturi demne de apreciat la vârsta sa pentru a păstra vie speranţa cât mai multor copii şi adulţi în bunătate, frumuseţe, iertare, iubire.
Dorul
(de Vasile Istodor)
În viaţă mi-am creat un stil,
Nevoia de a fi util.
Un stil ce nu e confundat
Sunt om, bunic şi bun bărbat.
N-am abdicat, nu am trădat
Un Moş Crăciun de admirat.
În braţe când copii veneau,
Şi de mustăţi ei mă trăgeau
Eram iubit de sărbători
Mă sărutau de-atâtea ori,
Aş vrea să nu îmbătrânesc,
Copiii mereu să îi iubesc,
Anii se aşează prea uşor,
Am fost născut să-mi fie dor.
Numele meu: Vasile Istodor.
