Vechea zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Este un adevăr care a străbătut vremurile și care se arată de fiecare dată când oamenii vin în locuri parcă încremenite în timp și le aduc la viață. Acolo unde mai rămăsese doar un fir de speranță, se înalță acum un lăcaș de cult ce adună oameni și fapte, bucurii și binecuvântări. Este vorba despre biserica Centrului de zi de recuperare pentru copii cu dizabilități „Sfânta Ecaterina” din București, unde slujeşte părintele Ştefan Sava.
Centrul de zi de recuperare pentru copii cu dizabilități „Sfânta Ecaterina” se află sub cupola Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1. Acesta, în ansamblu, are misiunea de a asigura persoanelor domiciliate pe raza sectorului 1 un sistem de asistență socială ce răspunde nevoilor identificate și de a oferi o securitate socială universală și cuprinzătoare.
La capelă, declarată acum monument istoric, slujește părintele Ștefan Sava, preot de caritate în Arhiepiscopia Bucureștilor din anul 1999, hirotonit pentru Leagănul de copii „Sfânta Ecaterina”, unde lucrează și astăzi.
„Centrul a luat ființă în urma unei dorințe foarte puternice și pline de patos a unei mame căreia i-a fost răpit copilul. Sub motto-ul «De la o mamă fără copii, pentru copiii fără de mamă», s-a pornit în afara orașului București pe atunci, la 1998, datorită unui grup de creștine, de femei de bine, să se fondeze Leagănul «Sfânta Ecaterina», care mai târziu a luat de două ori Premiul de Excelență de la Paris pentru îngrijirea copiilor. Copiii mergeau vara la munte, se întâlneau cu copii mai mari când era deschisă instituția. Sunt 25 de ani de preoție, nu am mai activat nicăieri altundeva. În acele momente, când am primit această misiune, biserica era, de fapt, un imobil deteriorat în care erau depozitate covoarele vechi, pătuțurile, saltelele, instrumente medicale. Toate se aflau depozitate în biserica pe care voiau să o transforme, într-un final, în sală de sport pentru copii. Datorită domnului Dumitru Buiac, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, preparator fizic pentru copii, aici este acum o biserică. Dânsul a susținut mereu că aici a fost biserică și asta ar trebui să fie în continuare”, a menționat părintele Ștefan Sava.
Voluntariat pentru centrul de zi în timpul studenţiei
Drumul a fost unul lung pentru părintele Ștefan Sava, dar cu folos. De la tânăr absolvent de facultate, preot al unei biserici transformate în magazie, cu picturile originale ascunse, fără geamuri și încălzire, la o biserică frumoasă, luminoasă, în care copiii și părinții, asistenții sociali și toți cei care îi trec pragul se simt aproape de Dumnezeu, avea să însemne multă muncă și putere de a rezista provocărilor. Toate acestea au făcut ca lăcașul de cult să fie ceea ce este astăzi, spațiu de închinăciune și reculegere.
„În anii studenției, cred că în 1994, am ajuns aici dintr-o dorință de a ajuta copiii, deoarece mergeam la biserică la Sfântul Silvestru, la părintele Constantin Galeriu, și acolo a venit doamna doctor Stoiculescu, care se ocupa de copiii carantinaţi. Cei care erau primiți în leagăn treceau printr-o stare de carantină și în urma carantinei erau repartizați pe pavilioane. Doamna doctor mi-a povestit despre copiii care au dorința de a vedea în jurul lor și alte persoane, ei văzând acolo doar medici în halate albe și de aceea nu deosebeau oamenii, lucrurile. Era o lipsă de personal și abia apucau să fie schimbați și hrăniți, educația nu mai exista. În acele momente de mare transformare economică, schimbare, erau nesigure foarte multe lucruri. Nu eram intrați în Europa, era o mare frământare. Aici nu se putea ajunge decât dacă aveai toate analizele medicale la zi, nu puteai intra direct în contact cu copiii. Veneau diverse ajutoare de la fundații pentru pamperşi, lapte și altele. Eu, împreună cu viitoarea mea soție, am hotărât să mergem cu un alt grup de tineri de la Biserica «Sfântul Silvestru» și când am ajuns aici, am înconjurat așezământul. Arăta groaznic, biserica nu avea geamuri, uși, era igrasie pentru că înainte fusese spălătoria leagănului, caloriferele curgeau, iar de pe pereți cădea tencuiala. Când am ajuns aici tocmai căzuse și tavanul fals și astfel au fost descoperite picturile. Eram cu toții mirați că este o biserică acolo, oamenii de aici știau că sunt teolog și, din aproape în aproape, am creat o legătură de suflet cu personalul vreme de câțiva ani. În timpul studenției am fost voluntar aici împreună cu soția, prietena mea de atunci. Biserica era în aceeași structură, numai că arăta mult mai rău, o frumusețe arhitecturală, dar nu avea nici catapeteasmă, nici un obiect de mobilier”, a mărturisit părintele Ștefan.
Drama copiilor i-a impresionat pe cei doi soți, pe atunci studenți, care și-au dorit să ajute cât mai mult. Nevoia celor mici de a se atașa de oameni, de a primi căldura părintească i-a determinat să fie și mai aproape de ei.
„Fiind voluntar, asistam zilnic la scene înduioșătoare. Copiii ne cuprindeau de picioare și ne rugau să-i ducem acasă la noi. Mulți se legănau, aveau acest comportament tipic. Aici fiind un loc mai special, pentru că nu aveau acces prea multe persoane, era mereu carantină din cauza bolilor copilăriei. Atunci am început și o misiune, pentru că cei mici nu erau botezați și mergeau prin diverse secții și li se pierdea urma. Mulți erau cu dizabilități, nedoriți și se botezau așa, cu sprijinul unor asociații, în regim de semiclandestinitate, se botezau în masă, de la 24 până la 40 de copii odată, lucru care mai târziu nu a fost de bun augur. Copiii erau abandonați în felul lor de părinți și au avut neșansa de a fi abandonați și de nași pentru că nu le era permis să vină să-i viziteze. Copiii mergeau apoi prin țară sau prin alte sectoare, se împrăștiau și cereau la un moment dat certificatele de botez. Eu am centralizat asemenea certificate de la alte parohii care au făcut misionarismul acesta, după care din 1999 am fost hirotonit aici, am primit o cămăruță și binecuvântarea să pot duce la bun sfârșit legătura cu oamenii, cu personalul, cu copiii. Asta până în 2004, când leagănul s-a desființat. Am avut o vizită a doamnei baronese Emma Nicholson, care a spus că această instituție este o «crescătorie de oameni». Noi am respins atunci acuzațiile, consideram că sunt bine îngrijiți, că au condiții, că au personal medical, numai că dumneaei se referea la modul cum evoluau ca oameni și la comportamentul pe mai târziu și avea dreptate”, a spus părintele Ștefan Sava.
Preotul de caritate de la biserica Centrului de zi de recuperare pentru copii cu dizabilități „Sfânta Ecaterina”, din București, a completat că „în marea tranziție” de atunci s-a înființat Direcția de Protecție a Copilului, după care Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC), având loc, la nivelul sectorului 1 și nu numai, o adevărată schimbare de strategie și de abordare a problemei copiilor abandonați, schimbându-se chiar și legea, iar astăzi abandonul propriilor copii aduce după sine decăderea din drepturi și chiar riscul de a face închisoare.
Centrul de zi de recuperare pentru copii cu dizabilități „Sfânta Ecaterina” nu mai are astăzi copii instituționalizați
Potrivit părintelui Ștefan Sava, astăzi nu mai există nici un copil care locuiește propriu-zis în centru. De ei au grijă acum asistenții sociali în locuințe special amenajate.
„De-a lungul timpului a fost această perioadă de tranziție în care s-a încercat ca părinții să doarmă aici cu copiii, să facă terapie, numai că s-a renunțat la această idee din cauza problemelor care apăreau. Mai multe asociații și fundații au venit și au sprijinit, dar nu au avut neapărat rezultatele scontate. Acum nu mai sunt cazuri atât de evidente de copii ai străzii tocmai pentru că s-a reformulat și s-a adaptat legislația și eu văd asta ca pe un mare succes. Copiii cu probleme sunt monitorizați, ei apar chiar din familii cu copii proprii, nu dintre cei instituționalizați. S-au desființat centrele și s-au făcut apartamente sociale, garsoniere, unde ei se gospodăresc. La noi, de exemplu, direcția per ansamblu, cu fonduri europene a construit spălătorie, brutărie, ateliere, unde copiii, care au fost odinioară în leagăne, își câștigă pâinea cinstit. Este adevărat, aici, în București, a fost centrul-pilot. Se dorește ca pe viitor, la nivel de țară, nici un copil să nu mai fie instituționalizat, să nu mai fie cazuri de educatori care bat copii din centre sau alte situații care sperăm că nu se vor mai repeta”, a relatat preotul de caritate Ștefan Sava.
Biserica centrului, de la o magazie aflată în degradare la un lăcaș de cult primitor
Biserica, ce poartă hramul Sfintei Ecaterina, urmează să fie sfințită cât mai curând posibil. Părintele Ștefan Sava, preot de caritate, a mărturisit că așteaptă acest moment de mai bine de 23 de ani. Tot procesul prin care a trecut atât așezământul, cât și părintele reprezintă via mărturie că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, binele învinge.
„Biserica noastră poartă hramul Sfintei Ecaterina și sperăm să putem face sfințirea cât mai rapid. Trebuie amintit că biserica a fost declarată monument istoric. Aceasta a mai fost încă o piedică pentru a efectua în mod rapid toate schimbările, pentru că trebuiau îndeplinite alte condiții pentru a restaura un monument istoric. Până în 2004 nu avea nimeni acces aici decât cu înregistrare, era ca într-un spital, dar până atunci funcționam în podul unde erau doamnele asistente care se ocupau cu analizele copiilor. Liturghie nu se putea face nicăieri pentru că nu avea cine să participe, nu aveam nici spațiu, nici personal, atunci am mers în tot Bucureștiul să mai slujesc pe unde puteam. La un moment dat nu vedeam orizontul, cum să fac, ce să fac? Odată cu schimbarea de atitudine în asistența socială au început să vină din exterior nașii care au botezat copiii. Am ținut legătura cu ei. La prima slujbă eram eu cu soția și îngrijitorii, vreo 6 persoane. Ușor, ușor am pus câte un geam, curent electric. Biserica s-a deschis către comunitate, a început să fie cunoscută și toți cei care ne sunt astăzi aproape sunt doar din simpatie. Din 2004 am putut să facem ca anul acesta să ajungem să o sfințim. M-am schimbat și eu odată cu biserica. Nu a fost un lucru ușor, doar că în toată zbaterea aceasta trebuie să crezi și să speri. În 2004 postul meu de preot a fost desființat, eram șomer și a trebuit să bat la toate ușile și atunci s-a reînființat postul de preot și s-a ajuns la concluzia că era mai scump un muzeograf decât un preot. A fost o decizie luată din punct de vedere strict economic. Odată cu persoanele care au venit din exterior, au ajuns aici și oameni de bine care au adus un sprijin, iar micile lor donații nu au fost în bani, ci în tot felul de obiecte și lucrări de care biserica avea nevoie și pe care eu le comunicam”, a conchis părintele Ștefan Sava, preot de caritate la capela Centrului de zi de recuperare pentru copii cu dizabilități „Sfânta Ecaterina”, din sectorul 1 al Capitalei.
