Frumusețea slujirii este un alt fel de „a merge împreună”. Drum uneori ușor, alteori dificil, dar fără egal, având în vedere rezultatul, care este o „atingere” a lui Dumnezeu. Astfel, slujirea capătă preț. Lucru ce se descoperă în răspunsul celui alături de care pășești. Încercăm să sintetizăm în aceste cuvinte felul de slujire al Mănăstirii Strâmba, din Episcopia Sălajului, unde monahismul se regăsește în aceeași exprimare ortodoxă cu nevoile prezentului. În același act catehetic și cultural, dar și în imperativul vieţii prezente care, prin dăruire, devine superlativ: filantropia.
Istoria acestei vechi așezări monahale, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, despre care nu mai există nici un document care să-i ateste neîndoios întemeierea, devine astfel un compromis care, așa cum spune părintele arhimandrit Grighentie Oțelea, starețul mănăstirii, are farmecul lui, pentru că, „dezlegând evenimentul de timpul în care s-a produs, îl deplasezi într-o altă durată: în cea nemărginită, în veșnic. Iar veșnicia este prezent perpetuu. Neuitare. Legendă. Istorie care nu se uită, cum spune Blaga”.
Prezentul continuu
Bătrâna mănăstire a Strâmbei de lângă Fizeș, cum o numea Nicolae Iorga, și-ar avea începuturile pe la 1461. Pr. acad. Mircea Păcurariu, ocolind capcanele tradiției și documentele neverificabile, apreciază că așezământul face parte din cele „atestate documentar în primele șase decenii ale secolului al XVIII-lea”. Potrivit tradiției însă, mănăstirea s-a întemeiat pe darul unei femei gârbove, făcut unor pustnici pentru binele pe care aceștia i l-au dobândit prin ruga lor. Din vechea mănăstire se mai păstrează doar biserica din lemn, monument istoric, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, de pe la 1725 sau 1727, restaurată în 2005. În ea se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, numită „Dulcele sărut”, despre care se spune că a fost dăruită mănăstirii de un mare latifundiar al Gârboului, care a comandat-o vestitului Luca din Iclod, pe la 1673, cel care a pictat celebra icoană a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula.
Această atât de veche vatră monahală a fost, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, și un important centru cultural. Aici a funcționat timp îndelungat o școală de diecie, poate și o școală de zugravi-iconari și muraliști, precum și un centru de difuzare a cărții. O luptă aprigă împotriva uniației a fost dusă de mănăstirea care, iarăși nelămurit pe deplin, ar fi fost distrusă, sau numai avariată, pe vremea generalului Bucow. Cert este că timp de 200 de ani aici a încetat să mai existe viață monahală de obște. Dar amintirea vechiului locaș mănăstiresc nu a dispărut niciodată.
În 1993, așezământul monahal a fost reactivat, apoi a fost ridicat un nou ansamblu cu biserică, altar de vară, corp de chilii, arhondaric, trapeză, centru de asistență socială, sală de lectură, bibliotecă, microgrădină zoologică etc. În 2009, s-a pus piatra de temelie la noua biserică, aflată acum în faza de pictură. Aici se află moaștele Sfântului Ierarh Nicolae și ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina.
Și, pe măsura renașterii vechii vetre monahale, părinții de la Strâmba, în sfera de har a chipului Maicii Domnului, s-au așezat cu slujirea lor filantropică în viața a ceea ce părintele stareț numea „viitorii noștri credincioși”: copiii.
Misiune pentru toate vârstele
Pe părintele arhimandrit Grighentie Oțelea, starețul mănăstirii, l-am găsit în mijlocul câtorva zeci de copii aflați în tabără la mănăstire, care serveau prânzul. După masă, am vizitat întregul ansamblu monahal și am purtat discuții cu părintele arhimandrit.
„Eu am fost numit stareț aici în 1996 și am luat totul de la zero, pentru că nu exista decât bisericuța de lemn. Am mers către oameni și le-am vorbit despre mănăstire, despre acest loc minunat. Astfel am adus credincioșii aici, am creat o stare de continuu pelerinaj, nu numai la hramul mănăstirii, ci și cu alte ocazii. Noi, cei șapte viețuitori, suntem legați de oameni și de tot ce înseamnă misiune. Aflând că mănăstirea a avut în timp și un important rol cultural, am zis să nu se treacă cu vederea partea aceasta a slujirii noastre. Motiv pentru care, de zece ani, organizăm tabere pentru copii. Ei sunt viitorii noștri credincioși. Am ales să investim în tineri! Și deja rezultatele se văd. Ei, de cele mai multe ori, revin la noi, uneori și cu părinții, sau chiar cu familiile, după ce se căsătoresc. Iar lucrul acesta înseamnă foarte mult. E rodul muncii noastre, dar mai ales lucrarea Maicii Domnului. Sunt copii și tineri de la clasa I până la ultimul an de facultate, care vin aici în tabără, nu numai din județul Sălaj, ci și din alte zone ale țării. În acest moment avem elevi din județul Alba. Primim pe serie 50 de copii, plus cadrele didactice, profesorii și preoții care îi însoțesc. Seria durează o săptămână. Uneori avem și șase serii pe vară. Din fondurile proprii și din donațiile unor dreptcredincioși, mănăstirea susține activitatea acestor tineri. În general, sunt copii care nu-și permit să meargă într-o tabără, care provin din familii nevoiașe, dar și din alte medii sociale. Nu facem o selecție anume. Aici noi încercăm să le completăm anumite cunoștințe, la fel fac și profesorii și preoții care îi însoțesc. Tabăra este, în principal, una de catehizare. Dar, fiind vacanță, copiii au parte și de concursuri interactive de cultură generală, fac sport, ajută la activitățile gospodărești, la bucătărie, îngrijesc animalele. Ei participă mai întâi la slujbe, după care intră în programele stabilite pentru fiecare zi. Fac și muzică, pictură, excursii în alte județe și sunt foarte activi la toate acestea. O dată pe săptămână se spovedesc și se împărtășesc. La noi învață să și postească, chiar dacă acasă o fac mai puțin. Sunt părinți care au început să postească și ei după ce li s-au întors copiii din tabăra de la Strâmba! Dumnezeu Își face lucrarea Lui prin aceste făpturi tinere, pentru că ei sunt mai curați. Începe cu oamenii mici, care se vor face mari, și ne ajută pe noi să menținem candela permanent aprinsă. Niciodată nu facem treaba singuri, ci cu binecuvântarea arhipăstorului nostru, Preasfințitul Părinte Petroniu. În această perioadă, mai vin și credincioși să ne ajute. Multora dintre copii le suntem și părinți, și bunici, și preoți. Poate de aceea, cât rămân la noi, unii cam uită de casă. Programul este așa bine făcut, încât ei nu au timp să se plictisească. La sfârșitul perioadei, își aștern pe hârtie impresiile. Și compunerile lor le arhivăm. Dar din ele aflăm și noi ce le place și ce nu, ce trebuie să mai îmbunătățim în această formă de slujire. Pentru că sunt de toate vârstele și încercăm să le fim ca o familie. Să nu simtă cel mare sau cel mic că e vitregit. Toți să fie una!”, ne mărturisește părintele arhimandrit Grighentie.
A merge împreună
Odată cu înființarea mănăstirii, satul Păduriș din apropiere a reînviat și el. Era o așezare pustie, părăsită. Vechile case au fost reparate și vara proprietarii vin și locuiesc în ele. Iată o altă formă, sau mai degrabă un alt rezultat al unei slujiri responsabile, prin care imperativul vieţii prezente, prin dăruire, devine superlativ.
Sigur, după un pelerinaj la Strâmba, niciodată nu se poate spune totul, pentru că nu poți cuprinde în hotarul câtorva pagini întreaga activitate a obștii. Dar un lucru este clar: slujirea aproapelui face din frumusețea ei un alt fel de „a merge împreună”. Un drum nu ușor, dar fără egal, având în vedere rezultatul, care este o „atingere” a lui Dumnezeu. Și a te „atinge” de Dumnezeu înseamnă a te schimba. Pentru că Îi auzi glasul cu inima când îți spune: „Te cunosc şi te iubesc!”. Dar despre aceste lucruri nu se poate povesti. Ci doar se poate trăi...
