Astăzi se împlinesc 104 ani de la naşterea celui care a rămas în memoria creştinătăţii ca unul dintre cei mai mari teologi, poate chiar cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, părintele profesor Dumitru Stăniloae. Supranumit adesea „teologul dragostei creştine“, „teologul speranţei“, „patriarhul teologiei româneşti“, „sfântul cărţilor“, părintele Dumitru Stăniloae rămâne ani îndelungaţi de acum înainte teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei.
Teolog, profesor de Teologie Dogmatică, traducător şi comentator al Sfântului Grigorie Palama, al Sfântului Maxim Mărturisitorul, al Sfântului Grigorie de Nyssa etc, autor al numeroase cărţi de hristologie şi antropologie, părintele Dumitru Stăniloae a marcat, prin personalitatea şi opera sa, întreaga Biserică Ortodoxă contemporană. Datorită operei pe care a creat-o, dar şi modului original de a-şi impune gândirea teologică profundă, părintele a fost recunoscut şi onorat de mai multe universităţi din întreaga lume, primind nenumărate titluri. Este de departe considerat teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei şi nu numai. Deşi autor al unei opere monumentale, părintele Dumitru Stăniloae era un om de o modestie impresionantă. Nu concepea teologia altfel decât ca pe o întâlnire vie a oamenilor obişnuiţi cu Dumnezeu cel viu. Şi-a iubit locurile în care venise pe lume şi a purtat toată viaţa în suflet dorul şi sinceritatea omului de la ţară, reuşind să se menţină un învingător în mărturisirea neîncetată a dreptei credinţe. Pr. prof. drd. Florin Grigorescu îl caracterizează: „Smerenia a fost coordonata principală a vieţii lui. Până şi anii de închisoare reprezintă în concepţia sa un câştig: «Au fost singurii ani din viaţa mea când am putut să practic rugăciunea lui Iisus neîntrerupt»“. Părintele John Meyendorff l-a numit pe pr. Stăniloae „teologul speranţei“, actualul Patriarh al BOR, PF Daniel i-a spus „patriarhul teologiei româneşti“, iar jurnalistul Sorin Preda îi atribuie sintagma de „sfântul cărţilor“.
După cum scrie fiica sa, Lidia Stăniloae, singurul copil ajuns la maturitate, în cartea „Lumina din cuvânt şi fapta cuvântului“, părintele Stăniloae a murit gândindu-se la alţii. Şi-a spus ultima rugăciune pe patul de spital, stând de vorbă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu îngerii şi sfinţii.
„Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi“
Muncea enorm. Se scula dimineaţa la 4 şi lucra neîntrerupt ore întregi, printre manuscrise pline de înţelepciune. Sfinţii pe care îi traducea şi scriitorii pe care îi citea deveniseră parcă membri ai familiei.
Filosofi şi teologi celebri din toată lumea veneau la Bucureşti măcar să-l vadă pe părintele, să-i ceară un cuvânt de învăţătură. A refuzat să rămână în străinătate, deşi nu o dată i s-a oferit prilejul. Visa de-o viaţă ca-n Vlădeniul lui natal să înfiinţeze o mănăstire de călugări şcoliţi şi cărturari, care să-i continue munca. Lidia Stăniloae povesteşte că şi-a iubit enorm locurile în care s-a născut. După 1990, când a vizitat-o pe fiica sa la Freiburg, a declarat că oraşul acesta „e raiul pe pământ“, dar că „tot mai frumos e la Vlădeni“. De câte ori se întorcea acasă, prindea viaţă. Pentru el, toate aveau acolo gust. Şi apa, şi aerul, şi fructele, şi fânul necosit de pe dealuri. Părintele era un om pe cât de blând, pe atât de puternic. Iubea viaţa şi se bucura de ea cu măsură, ca orice creştin. Îi plăcea arta, citea enorm, de la Sf. Maxim Mărturisitorul pâna la Bernanos şi Dostoievski, mergea mereu la concerte, fiind îndrăgostit mai ales de muzica lui Bach şi a lui Mozart. A suferit mult prea mult, dar nu s-a plâns niciodată. Fiica sa nu-şi aminteşte să-l fi auzit vreodată pomenind măcar despre anii grei de închisoare. Nu amintea nimic despre modul absurd în care a fost condamnat sau faptul că un medic deţinut l-a operat în puşcărie pe viu, cu un cuţit de bucătărie. Se mulţumea să rostească doar că „cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi“, spunându-le fiicei şi soţiei sale că de fapt ele au suferit cel mai mult, că ele au simţit umilinţele şi sărăcia, pentru că „în închisoare, neavând nimic, aveam de toate“. Pentru toate problemele, părintele Stăniloae găsea un singur vinovat. El.
Din puţinul pensiei lui mâncau şi săracii
Nu lăsa să se vadă că în sinea lui suferea. Îi muriseră doi copii, fusese trădat de cei mai buni prieteni, făcuse puşcărie pe nedrept, iar pentru cărţile lui nu apărea şansa tipăririi vreodată. Poate că s-a clătinat, dar blânda sa soţie, care, ţintuită de boala la pat, îi spunea mereu: „Scrie, Dumitre, scrie! Cândva o să se publice toată munca ta“. Făcea milostenie. Din puţinul pensiei lui mâncau şi săracii şi rudele sale în nevoie.
După 1990, editurile au început să se bată pentru cărţile şi manuscrisele lui. Venind acasă din Germania, Lidia Stăniloae şi-a găsit tatăl asaltat de presă. L-a îmbrăţişat, spunându-i: „Tată, acum poţi fi mulţumit. În sfârşit, a venit vremea recunoaşterii“. Avea aproape 90 de ani. Obosit, părintele Stăniloae a oftat, spunând mai mult pentru el: „E prea târziu“. La puţin timp a fost diagnosticat cu cancer. Deşi a lăsat teologiei româneşti o operă inconfundabilă, spre sfârşitul vieţii sale s-a exprimat parcă neîmpăcat cu sine, spunând că „aş fi putut scrie o carte esenţială. Încă nu am scris-o“.
A ştiut să iubească oamenii
Analizându-o în profunzime, viaţa părintelui Stăniloae a fost de departe o viaţă complicată şi foarte grea. Dar el nu s-a plâns niciodată. A ştiut să iubească pe sfinţi, a ştiut să iubescă oamenii, cultura lor, la care a contribuit în mod fundamental. Cei care l-au cunoscut şi îndeosebi fiica sa, Lidia Ionescu Stăniloae, relatează momente sensibile din viaţa acestuia, momente care vorbesc despre tinereţea unui om iubitor de cărţi, pe care le considera sfinte, momente care vorbesc despre un tată iubitor şi blând, dar care nu-şi arăta dragostea decât la marile sărbători, despre ceea ce devenea el atunci când se ducea la Vlădeni şi gusta o cană de apă rece din fântâna din ogradă, despre jertfa sa mai mult decât evidentă în tot ceea ce a făcut, despre fineţea vorbelor pe care le rostea, despre lacrimile de părinte care află că peste câteva luni fiica sa va muri, despre smerenia unui om care suferea cel mai mult atunci când făcea un rău, decât când îl suporta, despre tăria sa de-a găsi în ororile închisorilor comuniste prilej de a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi de-a învăţa să se roage, despre puterea unui bătrânel ce-şi jelea soţia „care a trăit credinţa în Hristos“. Moartea soţiei sale, în iunie 1993, a fost poate primul indiciu că de aici va începe „ultima sa rugăciune“.
La fel ca şi opera pe care a lăsat-o spre folosul omenirii ce caută mântuirea, viaţa sa este mai mult decât un model de smerenie, de jertfelnicie şi de dragoste pentru Cel care ne-a creat.
▲
Teologia părintelui profesor Dumitru Stăniloae
Părintele profesor Dumitru Stăniloae a lăsat posterităţii o operă teologică impresionantă. În opera sa de mii de pagini - la care se adaugă necontenit alte mii şi mii care tratează despre ceea ce ne-a lăsat Părintele Stăniloae - domină o impresionantă căldură scriitoricească, o fineţe şi o profunzime spirituală remarcabilă. Din ce s-a reuşit să se repertorieze, opera sa teologică însumează 90 de cărţi, 275 de articole teologice, 33 de traduceri, 22 de recenzii, 16 prefeţe, 35 de cuvântări comemorative, circa 500 de articole de ziar şi peste 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio şi televiziune, 15 predici publicate. Toate cărţile părintelui Stăniloae sunt fundamentale. Cele 12 volume ale Filocaliei, apărute între anii 1946- 1948 şi 1976-1991, la Sibiu şi Bucureşti, sunt opera de căpătâi în spiritualitatea românească. Spre deosebire de alte colecţii, Filocalia îngrijită de părintele Stăniloae include şi opere scrise după secolul al IX-lea (Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigore Palama), ca şi lucrări ale unor asceţi din spaţiul românesc (Vasile de la Poiana Mărului, Gheorghe de la Cernica, Iosif de la Văratic).
Acoperă toate domeniile de cercetare teologică
Opera părintelui profesor Stăniloae acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând cu istoria Bisericii universale şi române, până la domeniile de vârf ale ştiinţei teologice, respectiv Spiritualitatea Ortodoxă (Ascetica şi Mistica) şi Teologia Dogmatică şi Liturgică. Opera sa cuprinde şi explică învăţătura autentică ortodoxă, aşa cum au păstrat-o şi au tâlcuit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, timp de două milenii. Specialiştii spun că aproape că nu există domeniu al teologiei ortodoxe pe care părintele Stăniloae să nu-l fi explorat în profunzime.
Teologul Olivier Clement precizează că părintele Stăniloae cheamă Biserica la un imens şi multiplu dialog: cu oamenii de ştiinţă, cu tehnicienii, artiştii, chiar şi cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a „unei sfinţenii care să aibă geniu“, cum spunea Simone Weil, şi care să fie capabilă să lumineze întreg complexul existenţei sociale şi antropo-cosmice. Apel care nu se adresează numai ortodocşilor, ci tuturor creştinilor. Fără cel mai mic relativism, dar ştiind să distingă fundamentalul de secundar, părintele Stăniloae concepe catolicitatea ortodoxă ca pe o «sobornicitate deschisă», în care celelalte confesiuni, cărora el nu le pune sub semnul întrebării eclezialitatea, vor putea să-şi găsească la ele acasă, în diversitatea lor, elaborări pozitive, eliberându-se în acelaşi timp de limitaţiile proprii“.
Bibliografia despre opera lui Dumintru Stăniloae sporeşte în fiecare an, o dată cu recunoaşterea valorii sale pe plan internaţional, dublată ori stârnită de traduceri în limbile majore de circulaţie. Dogmatica sa a fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională, iar ale proiecte sunt astăzi pe punctul de a demara sau se află în plină desfăşurare.
