Orice biserică are istoria ei, mai mare sau mai puţin însemnată. Cea a „Tuturor Sfinţilor” din Vâlcea este una fabuloasă. Pentru că de ea sunt legate momente importante ale României moderne şi din secolul trecut. Proclamarea Constituţiei de la 1848, prima şcoală de cântăreţi bisericeşti inaugurată aici în 1898, prima „grădină de copii” înfiinţată în 1908 pe lângă biserica din oraşul aflat pe malul drept al Oltului sunt numai câteva din reperele majore care au făcut-o să intre în topul monumentelor de patrimoniu naţional şi universal al României. Iar acestea sub ocrotirea Tuturor Sfinţilor.
E ceasul prânzului și în curtea Bisericii „Toții Sfinții” din centrul Râmnicului Vâlcii zumzăie glasul copiilor ieșiți de la grădinița aflată chiar acolo, sub streașina locașului cu istorie seculară. Așezată într-o zonă unde astăzi se mai află Tribunalul, Prefectura, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, Muzeul de Artă - „Casa Simian”, Muzeul de Istorie și două licee, Colegiile Naționale "Alexandru Lahovari" și "Mircea cel Bătrân", biserica constituie un punct de întâlnire pentru intelectualitatea orașului, fiind frecventată de numeroşi credincioşi, printre care mulți profesori și avocați.
Aici a început istoria României moderne
Convorbirea cu parohul bisericii, părintele Constantin Cîrstea, un om deosebit de primitor, îmi prilejuiește depănarea din partea lui a unui adevărat curs de istorie medievală și modernă românească.
Chiar așa este, căci, intrând în biserică și ascultându-l, dintr-odată, pe nesimțite, cobori cu mintea în veacul când Sfântul Antim Ivireanul sosea la Râmnic pentru a le fi păstor sufletesc celor de aici. Te întâlnești cu domnii Constantin Mavrocordat și Ștefan Mihail Racoviță, fanarioți care nu stăteau la cârma țării mai mult de patru sau cinci ani. Dar nu numai atât. Aici, la 1848 au fost sfinţite şi binecuvântate steagurile armatei revoluţionare din Bucureşti conduse de generalul Gheorghe Magheru, pandurii fiind cantonaţi la Troianu, una din porţile de intrare în oraş, din cauza holerei care se răspândise cu repeziciune în zonă. Tot în Zăvoiul Râmnicului s-au citit pentru prima dată, la 20 iunie 1848, „cele 21 de puncturi ale Constituţiei Țării Româneşti”.
Istoria României moderne a început așadar la Râmnic, unde s-au intonat și primele acorduri ale imnului actual al României, „Deșteaptă-te, române!”, de către corul alcătuit din preoții urbei, sub bagheta lui Anton Pann, „dascăl de musichie bisericească” la acea vreme.
Însă istoria acestui loc coboară prin secole mult mai adânc, până pe la jumătatea veacului al XIII-lea, când apare cu titulatura de oraş.
Râmnicul Vâlcii nu a fost niciodată cetate de scaun domnesc, dar din vechime este cunoscut ca scaun episcopal. Astfel, a rămas ca, în primul rând, episcopia și bisericile Vâlcii să asigure acel spațiu de sinteză românească, adevărat creuzet și centru de emulație culturală și spiritualitate ortodoxă. O dovedește pe deplin existența Bisericii „Toți Sfinții” din Râmnic, din trecut până astăzi.
Medieval şi contemporan
Totul te încântă aici. Arhitectura care împrumută caracteristicile stilului neobizantin cu cel brâncovenesc, slujbele frumoase ţinute aici de cei trei slujitori ai ei, părintele paroh împreună cu preotul Mihai Cîrstea şi arhidiaconul Cristian Ioan Cioteanu, ale căror predici de profunzime teologică mulţumesc exigenţele enoriaşilor, sunt motivele pentru care biserica e plină chiar şi la sărbătorile oficiate în timpul săptămânii.
Cine are timp şi ochi să privească în jurul locaşului vede cum istoria medievală se împleteşte cu cea din secolul trecut. Părintele paroh s-a implicat atent în lucrarea de reconsolidare a bisericii, de restaurare a picturii vechi, dar nu a uitat în acelaşi timp să ridice o troiţă şi un mic monument spre a cinsti memoria foştilor deţinuţi politici din Vâlcea, mulţi dintre ei slujitori ai Sfintelor Altare care au suferit pentru credinţa şi libertatea îngrădite de regimul comunist ateu.
„Sunt bucuros pentru iniţiativa bisericii noastre de a acorda cinstire mărturisitorilor Ortodoxiei de pe aceste meleaguri în timpul comunismului. Încercăm să ne facem datoria de onoare şi sfântă faţă de înaintaşii noştri care, indiferent de culoarea politică, au fost buni români şi au pătimit atâtea chinuri în temniţe pe nedrept. Aducerea aminte şi vorbirea mai ales în faţa tinerilor despre această perioadă neagră din istoria României vor face posibilă nerepetarea atrocităţilor care au dus la dispariţia elitei României după al Doilea Război Mondial”, a subliniat preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Vâlcea, Nicolae Stănculescu, unul dintre enoriaşii de la „Toţi Sfinţii”.
Icoană a dragostei de tradiţii
Instaurarea unei comuniuni sufletești profunde din care se plămădesc cultura autentică și trăirea frumosului, aceasta a fost dorința vlădicilor de la Râmnic care s-au arătat nu numai apărători ai credinței strămoșești, des încercate în veacurile trecute, dar și cărturari care au cultivat celelalte valorile identitare ale neamului nostru. Între ei s-a remarcat la jumătatea secolului al XVIII-lea, „veacul de aur” al Râmnicului, ierarhul Grigorie Socoteanu, Episcop al Râmnicului Noul Severin între anii 1749 şi 1764 și Mitropolit al Țării Românești timp de doi ani, 1770-1771. El este primul ctitor care apare menționat în pisania Bisericii „Toți Sfinții”.
Acesta, spre sfârșitul păstoririi sale la Râmnic, „se însoțește la cheltuială” pentru ridicarea locașului, care va deveni emblema orașului cu ceilalți contributori importanți, negustorul Hagi Constantin Malachi, Theodor Constantin, stareț al Schitului Dobrușa, Bica și Ioan Constantin Lahovari, Ioan și Gheorghița Ristache. „Hramul a fost ales de episcop fiindcă în timpul vieţii a avut mult de suferit, chiar şi în vremea arhipăstoririi sale, iar sfinţii i-au fost aproape. Totuşi, el nu a apucat să sfinţească biserica pe care a ridicat-o. La 21 mai 1764 a fost scos din scaun, iar locaşul s-a sfinţit de alt ierarh, în toamna aceluiaşi an”, mărturiseşte părintele paroh.
Arhitectura ctitoriei prin Episcopul Grigorie Socoteanu îmbină elemente luate de la edificii religioase medievale de excepţie ale Munteniei. Turla centrală din naos este inspirată după modelul Bisericii Sfântului Constantin Brâncoveanu de la Mănăstirea Hurezi. Celelalte două turle aşezate pe pronaos copiază altă capodoperă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş a lui Neagoe Basarab, cu diferenţa că ele sunt răsucite în sens invers, dinăuntru în afară. Ultimul element împrumutat este brâul cu motive vegetale aparente, care o încinge exterior, întâlnit la biserica Mănăstirii Dealu din Târgovişte. În biserică mai găsim, pe catapeteasmă, sub icoanele împărăteşti, stema Ţării Româneşti, vulturul bicefal. Putem spune aşadar că cei care au ridicat biserica aceasta şi-au dorit-o ca pe o icoană a dragostei de tradiţii.
„Pentru aceea din 1914, «Toţi Sfinţii» a fost inclusă pe lista primelor 150 de monumente istorice cu valoare de patrimoniu naţional şi universal din ţara noastră. Dar, în acelaşi timp, ea a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte învăţământul râmnicean, pentru că aici a fost ridicată prima grădiniţă din România, înfiinţată la 1908, care şi-a luat numele după hramul bisericii în curtea căreia se află până azi. Aici s-au format peste 100 de generaţii de râmniceni, oameni care au făcut cinste oraşului şi au adus bucurie slujitorilor bisericii locului. Datoria noastră este de a păstra şi a duce mai departe ceea ce înaintaşii ne-au lăsat ca moştenire, în primul rând să ne ocupăm de formarea şi educarea copiilor, viitorul neamului românesc. Apoi să mărturisim credinţa străbună, să devenim o candelă vie care răspândeşte lumină şi căldură tuturor celor din jurul nostru”, ne-a spus părintele paroh Constantin Cîrstea.
Niciodată scaun domnesc, dar cu o istorie râvnită de orice Capitală
„Dintre toate județele Țării Românești, nici unul nu este așa de bogat în monumente religioase ca Vâlcea. În nici un județ viața religioasă nu a lăsat urme nepieritoare ca aici și nici monumentele creștinești nu au stat în mai strânsă legătură cu viața istorică a țării.” Nu sunt cuvintele unui oltean, atenţie, ci ale unui moldovean, Melete Răuțu, mai întâi cântăreț la Catedrala Episcopiei din Vâlcea și apoi preot la „Toţi Sfinţii”, spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Deşi menţionat în documentele vremii ca aşezare urbană încă de la 1240, Râmnicul ajunge „oraş domnesc” în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) prin hrisovul voievodului emis în 1388, fixând astfel Râmnicul ca al treilea oraş din punctul de vedere al vechimii, după Câmpulung şi Curtea de Argeş. Începând cu Mircea cel Bătrân, toţi cei care au ocupat vremelnic sau timp îndelungat scaunul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1456-1462), Radu cel Mare (1495-1508), Neagoe Basarab (1512-1521), Radu de la Afumaţi (1522-1525), Mircea Ciobanul (1545-1559), Pătraşcu cel Bun (1554-1557) au lăsat în urma lor cele mai însemnate monumente istorice pe care oraşul vechi le-a păstrat.
Dar şi după aceea Râmnicul a fost în atenţia voievozilor şi a domnitorilor români Mihai Viteazul, Radu Şerban, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, care au sprijinit cu danii şi privilegii oraşul, ctitorind edificii religioase importante.
De ce n-a ajuns Râmnicul reşedinţă voievodală şi a rămas doar la statutul de „oraş domnesc”, fără a atinge valenţe economice şi administrative deosebite, dar ridicându-se cultural şi spiritual peste toate oraşele Ţării Româneşti? Poate fiindcă domnii munteni l-au vrut un spaţiu al liniştii, al reculegerii, ferit de atacuri duşmane şi devastări, pentru a-şi purta şi spori de-a lungul timpului vocaţia pentru cultură.
