Ruşinea, de la bună-cuviinţă la nevroză

În acest articol ne propunem să vorbim despre un sentiment interesant şi uneori periculos, prin aceea că se poate transforma, tăcut, chiar într-un veritabil mod de a fi. Despre ruşine. Care, la fel ca o monedă cu două feţe sau poate ca orice moment din viaţă, este sănătoasă sau nesănătoasă, în funcţie de felul cum o trăim.

Ruşinea sănătoasă este un semnal din noi, către noi înşine, care ne indică că am făcut sau suntem pe cale să facem o faptă sau să ne raportăm, legat de ceva, într-un mod care se opune bazei noastre de valori, felului nostru de a fi. Deci, nu am putea să simţim ruşine dacă nu am avea o imagine despre noi înşine. Şi dacă nu am avea un grup de credinţe care, odată infirmat, negat prin acţiunile noastre, să ne aducă în simţuri acel sentiment al ruşinii. E important de specificat că putem simţi ruşine şi legat de acţiunile altor persoane sau grupuri de persoane, dar numai faţă de care noi ne-am creat deja o imagine. Ruşinea sănătoasă e utilă, pentru că ne opreşte să ducem la capăt fapte cu care ulterior ne-ar fi dificil să ne iertăm sau să le integrăm în noi, în povestea noastră de viaţă.

În schimb, ruşinea nesănătoasă este falsă şi inutilă. Nu o merităm, fiindcă aparţine altcuiva. Putem să simţim că noi chiar trebuie să o ducem sau că noi suntem făcuţi ca şi când această ruşine este de la sine a noastră. Victimele abuzului sexual, de exemplu, pot să aibă un acut sentiment de ruşine. Poartă cu ei secretul şi ruşinea nesănătoasă legată de abuz. Doar în momentul în care au curajul să-şi spună povestea realizează că ruşinea este a abuzatorului, şi nu a lor. Ei nu sunt niciodată atât de răi pe cât i-a făcut abuzatorul să creadă că sunt. Integral, ruşinea nesănătoasă îşi are originea într-un anume tip sau altul de minciună, exagerează vinovăţia, ne străbate întreaga fiinţă şi ne poate ţine captivi în propriul trecut.

Cum putem rezolva problema ruşinii

Acest sentiment crezut integrat ajunge să facă parte din persoană ca un program de viaţă ce aduce cu sine multiple consecinţe. Acestea au fost descrise de cei care le-au studiat şi organizat într-o serie de caracteristici. Se pare că persoanele care trăiesc cu ruşinea nesănătoasă cel mai adesea se pierd pe sine în relaţiile pe care le dezvoltă, se anulează, când se ceartă, o fac ca şi cum se luptă pentru propria viaţă, îşi pierd energia în gânduri, planuri, liste, ducând ample dialoguri imaginare. Acceptă să ofere un preţ foarte mare pentru momentele în care se simt cu adevărat acceptaţi, îşi asumă cu reticenţă angajamentele de durată, simt că sunt controlaţi de partener, frecvent creează triunghiuri de relaţii şi apreciază în special calităţile sufleteşti ale partenerului, pe care nu şi le pot recunoaşte în ei. Caută dragostea necondiţionată pe care nu au simţit-o în copilărie (din Shame and Guilt: The Masters of Disguise de Jane Middelton-Moz). Sentimentul de „ne-apartenenţă“ este un punct de plecare în originea ruşinii. Dacă părinţii sau familia nu au putut sau nu au reuşit să-şi asume responsabilitatea pentru copil sau să-şi manifeste adevărata bucurie pentru existenţa acestuia într-un mod inteligibil gândirii acestuia (de exemplu prin atingere, mângâiere, legănat, prezenţă), copilul poate simţi că nu aparţine sau că e respins într-un fel sau altul. Ruşinea nesănătoasă creşte pe măsură ce el se blamează pe sine pentru sentimentul că nu este dorit sau că nu merită să fie iubit. Această bază este consolidată apoi de experienţele de viaţă, când alţii, din grupul social din care fac parte, îi hărţuiesc sau îi abuzează, adâncind dispreţul şi ura de sine, care mai apoi sunt cimentate de comportamente adictive, violente sau discutabile, în care singuri se implică. Pentru a ascunde, se creează adevărate scheme de comportament, care prin utilizare frecventă pot să devină modele de personalitate: cel exagerat de responsabil (se simte vinovat şi atunci când nu este vina lui), moralistul obsesiv (totul e în alb şi negru, corect sau greşit), cel care se compară compulsiv cu ceilalţi (acesta nu merită, nu ştie nimic, pentru că îşi alege repere foarte înalte pe care vrea să le atingă), dependentul de aprobare, cel care nu merită, cel condamnat pe viaţă pentru un trecut pătat, cel care extinde vina de la o acţiune la întreaga sa viaţă. Cea mai bună metodă de a ne rezolva problema ruşinii nu este aceea de a o acoperi sau de a o purta cu noi fără a fi cazul, ci de a o înfrunta cât mai onest posibil. Faptul că cineva ne-a făcut să simţim ruşine rămâne imprimat în realitatea noastră. Noi nu putem anula ceea ce ni s-a făcut. Am fost răniţi şi purtăm cu noi cicatricea rănii noastre. Singura realitate asupra căreia putem interveni este cea a sentimentelor noastre interioare: a ceea ce simţim (din „Labirintul codependenţei“ de dr. Robert Hemfelt). Răzbunarea nu are cum să aducă vindecarea. Nu face decât să înrăutăţească situaţia, pentru că măreşte răul, în loc să-l vindece. Uitarea nu este de folos. Dacă avem impresia că am uitat, probabil doar am reuşit cu succes să ne comprimăm amintirile în subconştient, de unde alimenteză sistematic cu otravă alte surse ale durerilor noastre. În plus, unele lucruri nu ar trebui niciodată uitate.

Singura opţiune reală pe care o avem este actul iertării

Învăţăm să iertăm înţelegând că neputinţa celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt aceeaşi cu neputinţa noastră de a face binele pe care îl dorim.

Învăţăm că, „dacă am fi fost noi în locul lor“, am fi făcut la fel, dacă trăiam fără Dumnezeu viu în noi şi în faptele noastre. Fiind atenţi şi oneşti cu noi, vom putea primi ruşinea şi durerea, le vom trăi şi vom cunoaşte ceea ce Sfinţii Părinţi numesc străpungerea inimii. Şi pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni şi nimic nu o va mai lua de la noi.