Biblia - verset cu verset: Păcatul Sodomei şi Gomorei, între muşcătura de şarpe şi strigarea la cer

Facerea 18, 20:

„Zis-a deci Domnul: «Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu».“

Locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora sunt prezentaţi ca fiind cufundaţi excesiv în păcat. La fel cum glasul sângelui lui Abel a strigat către Domnul în prima crimă a istoriei, săvârşită de Cain (Facerea 4, 10), aşa şi acum, păcatul sodomeilor strigă la cer. Dacă până la versetul de mai sus se ştia că oamenii din acele cetăţi, Sodoma şi Gomora, erau „răi şi tare păcătoşi“ (Facere 13, 13), iată că acum, limita îndurării divine şi perioada oferită pentru a se pocăi fuseseră depăşite. Căci motivul pentru care Sfânta Scriptură ni-l va prezenta ulterior pe Lot ca o excepţie în Sodoma - un drept-credincios încolţit de nelegiuiţii care n-au învăţat de la acesta cum trebuiau să trăiască - era întocmai acesta, de a constitui o asigurare a prilejului pe care locuitorii celor două cetăţi l-au avut pentru a se îndrepta. Ca un veritabil model de dreaptă credinţă, Lot trebuia urmat. Însă, din nefericire, mai mult l-au prigonit prin răutăţile lor decât l-au ascultat: „Iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite“ (II Petru 2, 7-8).

Dacă e să ne gândim astăzi la cea mai oribilă ilustrare imaginabilă a unor aşezări păcătoase, atunci Sodoma şi Gomora creează acest cadru. Corupte şi decadente, ele sunt folosite pentru a reda limita inferioară din punct de vedere moral la care omul poate ajunge prin păcat, ca încălcare cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. De aceea, Biserica, prin mărturisitorii ei, a luptat mereu nu doar împotriva păcatelor mari, ci şi a celor mici. Pentru a lămuri acest aspect, se cuvine aici a-l cita pe părintele Arsenie Papacioc, marele duhovnic român al acestui al XXI-lea secol după Hristos, care şi astăzi mărturiseşte învăţându-ne că „noi nu îngăduim nici cel mai mic păcat! Pentru că, din momentul în care m-aşez pe această poziţie de acceptare a unor păcate mai mici, încep să mă gândesc: «Dar care-i mic şi care-i mare?», sau «şarpe mic şi şarpe mare». Dacă un şarpe mic te muşcă cu atâta otravă încât să mori, nu mai e nevoie să te muşte altul mai mare!“.