„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Marcu 11, 22-26; Matei 7, 7-8
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va fi lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați să vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate i se va deschide.”
Ce este credința?
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. II, 8.4., 9.1.-9.7., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 118
„Credința, pe care o hulesc elenii, socotind-o deşartă şi barbară, este acceptare de bunăvoie, este consimțământ al cinstirii de Dumnezeu, este încredințare a celor nădăjduite, dovedite a lucrurilor nevăzute, după cum spune dumnezeiescul apostol, că mai ales prin aceasta au primit mărturie cei de demult (Evrei 11, 1-2). Dar fără credință este cu neputință a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Alții au definit credința consimțământ care ne uneşte cu un lucru nevăzut, aşa precum dovada este consimțământ văzut al unui lucru necunoscut. Credința este o stare sufletească; această stare sufletească este începutul unei acțiuni, urmează că credința este început al acțiunii, temelie conştientă a stării sufleteşti; iar prin credință este primită cu anticipație dovada. Este început de înțelepciune a te alipi de ceea ce îți este de folos. O stare sufletească fără întreruperi dă un mare ajutor gnozei. Astfel, practica credinței ajunge ştiință fixată pe o temelie sigură. Filozofii definesc ştiința o disciplină care nu poate fi zdruncinată de rațiune. Este oare o altă stare adevărată ca aceasta, în afară de credința în Dumnezeu, al cărei Dascăl este singur Cuvântul? Eu nu cred! Teofrast spune că simțirea este începutul credinței; şi de la simțire, începuturile credinței se întind spre rațiunea şi mintea care se găsesc în sufletul nostru. Cel care crede, deci, în dumnezeieştile Scripturi, având prin ele și judecată sigură, primeşte dovadă învederată glasul lui Dumnezeu, Care a dăruit Scripturile. Credința întărită cu dovezi nu mai e credință. Fericiți sunt, aşadar, cei care n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29). Chemările sirenelor, având o putere supraomenească, umpleau de mirare pe cei care treceau pe lângă ele şi-i făceau să primească, fără să vrea, spusele lor.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. I, 2.1., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 311
„Credința este urechea sufletului şi la această credință face aluzie Domnul când spune: Cel ce are urechi de auzit să audă (Matei 11, 15), pentru ca prin credință să înțeleagă cele ce spune Domnul şi cum le spune.”