Dicţionar liturgic

Antifon (gr. antifonon - alternanţă vocală, răspuns la un verset psalmodie) - există două feluri de antifoane: Antifoanele de la Liturghie şi Antifoanele de la Utrenie.

Antifoane de la Sfânta Liturghie sunt acele cântări intercalate printre ecteniile din prima parte a Liturghiei catehumenilor; ele reprezintă versete din Psalmii 91, 92 şi 94, cântaţi odinioară integral în această parte a slujbei liturgice.

În primele veacuri creştine, după adunarea poporului în biserică şi intrarea arhiereului şi a preoţilor, Sfânta Liturghie începea cu lecturile din Sfânta Scriptură şi explicarea lor (predica). Antifoanele au apărut mai târziu ca un serviciu liturgic distinct, săvârşit în timpul procesiunii spre biserica în care urma să se săvârşească Sfânta Liturghie. Se cântau psalmi însoţiţi, ca refrene, de anumite imne liturgice şi se rosteau rugăciuni. Începând cu secolele VII-VIII, acest serviciu liturgic devine o parte introductivă a Sfintei Liturghii, păstrând, însă, până astăzi, caracterul de pregătire pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu şi scoţând în evidenţă, alături de Intrarea mică şi de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de înaintare spre împărăţie.

Fiind cântaţi în mod antifonic (alternativ) de cele două străni, aceşti psalmi s-au numit psalmi antifonici. Cu timpul, la sfârşitul fiecăruia dintre aceşti psalmi au început să se cânte, ca o încheiere, câte un imn nou, de inspiraţie creştină, şi anume: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuieşte-ne pe noi“, după Psalmul 91 (primul psalm antifonic); „Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, mântuieşte-ne pe noi, Doamne!“, după al doilea şi imnul „Unule Născut“ şi „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat întru sfinţi, pe noi care-Ţi cântăm Ţie: Aliluia“. Aceste imne au început să se cânte, mai târziu, ca nişte refrene după fiecare verset al celor trei psalmi (Psalm 91, 92, 94), ceea ce a atras împuţinarea versetelor cântate, până când s-a ajuns la situaţia de azi, când au rămas în uz numai câte trei versete din fiecare psalm. Prin secolul al XV-lea, psalmii antifonici, împreună cu refrenele imnelor celor noi, se cântau la Liturghie la toate sărbătorile; după aceea au rămas în uz numai la Liturghia din zilele de rând (în mănăstiri). La Liturghia din duminici şi sărbătorile sfinţilor, ei au fost înlocuiţi cu psalmii numiţi tipici, adică cei luaţi din serviciul numit Tipica (Obedniţa), Psalmii 101, 145 şi Fericirile. Aceştia se cântau la început în întregime; cu timpul, numărul versurilor cântate s-au redus treptat (rămânând, de exemplu, din Psalmul 102 numai versetul 1: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul...“, precedat de „Slavă... Şi acum...“, urmat de refrenul „Bine eşti cuvântat, Doamne!“, iar din Psalmul 145 - doar ultimul verset „împărăţi-va Domnul în veac...“). Aceste resturi ale psalmilor tipici, împreună cu cântările noi din această parte a Liturghiei, poartă, impropriu, denumirea de antifoane (Antifoanele Liturghiei), prin analogie cu antifoanele propriu-zise, mai vechi, pe care le-au înlocuit.

Ca refren al celui de-al doilea Antifon întâlnim, după secolul al VI-lea, imnul „Unule Născut”, atribuit împăratului Iustinian, în care se aprofundează concentrate şi doxologic taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi Teologia trinitară a Bisericii.

Antifoanele de la Utrenie se numesc şi Treptele (anavatmos â în trepte), care sunt cântări scurte din Octoih. Se numesc antifoane pentru că se cântă alternativ de către cele două strane sau coruri de cântăreţi. Aceste cântări sunt compuse pe baza Psalmilor 119-133 (Psalmii 120-134), care formează Catisma a 18-a, numită şi „Cântarea treptelor“ - pentru că la iudei se cânta progresiv pe treptele Templului din Ierusalim, de către două grupe de cântăreţi, care stăteau faţă în faţă şi cântau pe rând. Fiecare antifon din cele opt glasuri e format din nouă tropare (stihiri scurte), grupate trei câte trei, în trei antifoane pentru fiecare glas. Această împărţire a antifoanelor are un caracter trinitar, referindu-se la cele nouă cete ale îngerilor, în ierarhia cerească, cântând Sfintei Treimi. La această cântare de laudă se asociază şi biserica. Compunerea antifoanelor e atribuită Sfântului Ioan Damaschin şi Sfântului Teodor Studitul.