„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Înţelepciune biblică: Credinţa lămureşte misterul
"Prin credinţă înţelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut cele nevăzute din cele ce se văd" (Evrei 11, 3)
Din versetul anterior aflăm că prin credinţă "cei de demult" (figurile importante ale Vechiului Testament) "au primit mărturie". Adică credinţa reprezintă cel mai important răspuns pe care omul îl poate da lucrării divine. În acest al treilea verset din capitolul 11 al Epistolei către Evrei, pe care Sfântul Pavel îl dedică credinţei, referinţa se face la creaţie. Acest moment de început al lumii reprezintă prima şi probabil cea mai importantă exemplificare a credinţei. Raportarea omului faţă de originea tuturor lucrurilor se face plecând de la credinţă întrucât nu există nici o mărturie concretă, iar totul se înconjoară, astfel, cu mister. Doar credinţa dovedeşte că "cele care se văd s-au făcut din cele nevăzute". Ideea că realitatea există chiar şi atunci când nu poate fi simţită sau măsurată datează din cele mai vechi timpuri. Aşa cum raţiunea ne ajută să aflăm proprietăţile unui obiect pe care îl avem în faţa ochilor (atât cu simţurile naturale, cât şi cu instrumente care reclamă pregătire, precum microscopul), la fel credinţa ne ajută să înţelegem misterul (iar creaţia este misterul prin excelenţă), adică ceea ce nu putem percepe cu simţurile. Aici creştinismul rezonează perfect cu intuiţia Antichităţii păgâne (de la Parmenide) după care lumea (realitatea) nu se opreşte doar la simţuri. Prin acestea se cunoaşte doar parţial grandoarea creaţiei. Mai trebuie remarcată utilizarea ca sinonime a "veacurilor" şi "lumii" (prin "Cuvântul lui Dumnezeu" s-au creat "veacurile", "lumea"). Acest lucru ne vorbeşte despre faptul că materia (care implică mişcare) şi timpul au fost create concomitent.